ANA BLANDIANA - POETUL EUROPEAN AL LIBERTĂȚII

 A fi liber înseamnă evident mai greu decât a nu fi liber, în vremuri în care paradoxal libertatea cuvântului diminuează importanţa cuvântului”.

 Poeta Ana Blandiana a primit prestigiosul Premiu „Poetul European al Libertății”, acordat de Orașul Gdańsk o dată la doi ani. Evenimentul decernării a avut loc în cadrul Festivalului Internațional de Literatură, care s-a desfășurat în perioada 17-19 martie 2016.

 „Ana Blandiana este o legendă luptei pentru libertatea politică și civică din România, însă nu acest lucru a fost decisiv pentru a câștiga. Juriul a fost impresionat, în primul rând, de procesul constant al creșterii poeziei Anei Blandiana pentru libertate și lărgirii dimensiunilor ei în contemporaneitate” - a scris juriul în motivarea premiului.

Poezia aceasta s-a născut în timpul în care, chiar după părerea poetei, A FI LIBER ÎNSEAMNĂ EVIDENT MAI GREU DECÂT A NU FI LIBER, în vremuri în care paradoxal LIBERTATEA CUVÂNTULUI DIMINUEAZĂ IMPORTANŢA CUVÂNTULUI”. „Glasul Anei Blandiana vine din Europa Centrală şi de Est cu o experienţă istorică în lupta pentru libertate”, aprecia Anda Rotemberg.

Premiul se acordă atât poeților europeni contemporani, cât și traducătorilor care abordează subiectului libertății și, în același timp, creația lor se caracterizează prin valori artistice deosebite. Ana Blandiana a fost nominalizată pentru volumul „Patria mea A4” („Moja ojczyzna A4”). Cartea a apărut în ediție bilingvă (traducerea versurilor în limba polonă aparține Joannei Kornaś-Warnas), pregătită special cu prilejul acestei nominalizări.

„Ştacheta traducerilor din poezia românească - scria Nicolae Mareş în ‹‹România literară›› se află sus ridicată în limba polonă. În etapa actuală nu se mai poate opera cu tarif redus – cum spunea istoricul literar Artur Sandauer în anii ’70 din secolul trecut. De aici şi interesul faţă de creaţia poetică românească de la deschizătorul de drumuri Emil Zegadlowicz, cel care în 1932 a publicat prima antologie de lirică românească, şi integral ‹‹Împărat şi proletar››, urmat de Tadeusz Holender şi Wlodzimierz Lewik până la poliglotul şi strălucitul traducător al lui Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu. Îl am în vedere pe Ireneusz Kania, cel care a editat-o prin anii ’80 pe Ana Blandiana şi chiar a tradus din opera ei, ca să nu-i mai pomenesc pe cei enumeraţi deja, cât şi pe Zbigniew Szuperski, care i-a deschis drum Anei Blandiana în conştiinţa poloneză. Înzestrată cu mult talent dar şi cu vocaţia prieteniei, laureata de la Gdansk, Ana Blandiana, va face o nouă pârtie poeziei româneşti în Polonia, până acum ascunsă într-un con de umbră, din care va ieşi – sperăm – şi cu ajutorul traducătoarei Joanna Kornas-Warwas. ”

Poeta lucrează acum la o carte care va fi „o meditaţie asupra unui popor NEMAIÎNSTARE să-şi gestioneze destinul singur, după ce secole întregi i l-au croit alţii”.

„Înainte, pe când toţi tăceau, credeam că tăceam aceleaşi lucruri, şi abia în condiţiile libertăţii am descoperit că tăcusem lucruri diferite”, spunea Ana Blandiana într-un interviu.

Astăzi se pare că nu mai tăcem, nici aceleași lucruri, nici lucruri diferite. Mai degrabă lehăim liber, aceleași lucruri sau lucruri diferite, nici nu prea contează.

Important ar fi să redescoperim valoarea cuvântului scris, dar și importanța Cuvântului care zidește. Pentru a deveni cu adevărat liberi.

„Pentru a fi liber, nu trebuie decat sa iei decizia de a fi liber”, spunea Frederick Mann.

Petrea CUJBĂ

PRIMA INSIGNĂ CULTUL EROILOR

Insignă aflată în colecția personală a col.(r) Puiu CUJBĂ, prim-vicepreședinte

al Asociației Județene „Cultul eroilor” Prahova

OGOR ÎNȚELENIT

Moto:

 ... „Şi când privesc în urma mea, bătrîneţele dispar, căci văd la poalele dealului o generaţie verde, generoasă, entuziastă, patriotă, care ţinteşte privirile sale tot în sus şi păşeşte cu încredere cătră un viitor măreț” Alecsandri cătră «România Jună››

 „În lupta pentru existenţă a popoarelor se prezintă generaţia tineră ca unul dintre factorii cei mai de importanţă. Nu e nici o mirare. O tinerime viguroasă trupeşte, neprihănită şi înzestrată cu armele ştiinţei, culturii sufleteşti,  entuziasmată de idealurile culturale-naţionale a neamului, din care face parte, poate fi numită cu adevărat speranţa viitorului. Dintre tinerii, cari au pricepere pentru nevoile şi durerile neamului lo^ cari sunt convinşi, că un neam numai prin colaborarea tuturor forţelor intelectuale poate înainta, vor răsări conducătorii adevăraţi în viitor şi ostaşii de rând, în cari va predomina spiritul de jertfă şi însufleţirea fără margini pentru binele comun Dată fiind însemnătatea generaţii tinere din punct de vedere cultural naţional sar impune creşterea tinerimii în aceasta direcţie ca un lucru de sine înţeles. Puţini sunt, aşa zicând, dela fire înzestraţi cu aceea iubire de neam, cu acel zel de muncă altruistă şi idealism curat, făr de cari însuşiri cu greu ne putem închipui posibilitatea conservării şi înaintării naţionale. Massa cea mare aşteaptă îndemnuri, reclamă sprijin şi razim( doreşte îmbărbătare continuă, ca să nu se cufunde în valurile îndeferentismului fără ideal. 

Cum stăm noi? Pe lângă mulţi-puţinii tineri, cari sunt întruchiparea tinerimii ideale, ceata — durere — cea mare o formează acei indivizi, cari cu un dispreţ suveran şi surîs batjocoritor, ori cel puţin cu indiferenţă privesc la ori-ce mişcare de regenerare şi muncă serioasă a noastră. Din aceşti tineri vor fi preoţii, advocaţii, medicii învăţătorii etc., cari nici degetul cel mic nu-1 vor mişca pentru interesele neamului lor, cari toţi nu vor avea timp şi vor fi lipiţi pământului, când vei apela  la sprijinul lor moral, respective material.  

E natural, că astfel de oameni în loc de a promova interesele vitale ale poporului nostru, vor constitui piedeca înaintării noastre şi stânca latentă, care va pricinui peirea corăbii mişcărilor noastre de importanţă. 

Se naşte deci întrebarea, cum ar fi posibilă îndreptarea acestei tagme de oameni, sau cel puţin micşorarea ei şi înrolarea tuturor în şirurile luptătorilor pentru binele obştesc. 

Un singur mijloc credem, că ar putea aduce rezultate îmbucurătoare: îngrijirea sistematică de educaţia conştie a generaţii noastre tinere. 

Despre o creştere a tinerimii române din şcoli străine în spirit cultural-naţional nu poate fi nici vorbă, cunoscând prea bine intenţiunile de suprimare a sentimentelor naţionale în toate instituţiile fericitei noastre patrii. Nici chiar şcolile româneşti nu dau o educaţie ireproşabilă din acest punct de vedere, care constatare nu are pretenţia de a fi o critică sau imputare la adresa şcolilor şi dascălilor noştri vrednici de stimă şi laudă. Cauza e, că învăţământul nostru primar şi secundar e espus atâtor restricţiuni şi controle răuvoitoare, cari fac Imposibilă o astfel de educaţie. 

Unde este dar cheia deslegării acestei probleme arzătoare? Răspundem://? familia şi societatea românească. 

Vatra părintească trebue să sădească tn inima fragedului copil minunata floare a iubirii de limbă şi neam, din copilărie trebue să prindă rădăcini însufleţirea pururea pregătită Ia jertfe pentru binele românesc, ca să poată opune cu succes rezistenţă tuturor înrîuririlor de indiferentism şi desnaţionalizare. 

Iar ce a început familia, trebue să continue societatea românească. Unde să afle tinerimea noastră îmbărbătare, razim şi îndrumări în momentele de grea încercare sufletească, dacă nu în societatea românească. Generaţia tineră trebue să fie totdeauna îmbrăţişată cu iubire părintească de societatea noastră şi condusă la calea adevărului. 

În urmă încheiu cu constatarea, că atunci, când societatea românească îşi va face o datorintă naţională din ocrotirea şi educaţia sistematică a generaţii tinere în spirit cultural-naţional, atunci, da, numai atunci vom fi toţi una şi vom avea aceaş ţintă şi acelaş ideal. Până atunci masa mare a celor slabi, specia indiferenţilor şi trântorilor va predomina: tot OGORÎNȚELENIT  va fi viaţa noastră cultural-socială naţională!” 

Leru

 Sunt câteva rânduri din articolul OGOR ÎNȚELENIT, articol publicat în revista „Noi”, în numărul 1, Anul 1, din 15 iunie, 1913. Revista era „Organul Studențimii Române. Revistă Social – Culturală Ilustrată” din Cluj. 

Încheierea articolului nu era la fel de optimistă ca vorbele lui Alecsandri, ci se constituia mai degrabă într-o constatare avertisment.

CÂTEVA CUVINTE ASUPRA ÎNVĂŢĂTORILOR II 

„Voi dar, învăţătorilor, apostoli ai binelui şi luptători contra răului, să nu ve îndoiţi câtuşi de puţin de rolul ce aveţi, dacă munca, sacrificiele şi privaţiunile vostre nu sînt pe deplin recompensate, dacă astăzi de lume nu vi se recunosc meritele, căci armei ce purtaţi cu atâta devotament ÎI SÎNT RESERVATE CUNUNI DE LAUDĂ ÎN TEMPLUL VIITORULUI.

Aveţi pentru present ca plată sufletăscă, satisfacţiunea ce vă dă conştiinţa cum că vă îndepliniţi cu zel datoria vocaţiunii vostre, şi fiţi siguri că va veni o vreme când arcurile de triumf nu se vor mai înălţa ca să onoreze arta distrucţiunii omului prin om, ci vor pare radioase ca să venereze memoria voastră!

Voi sunteţi nişte semănători cari aruncaţi sămânţa binelui pe terenul răului, şi este natural ca acesta sămânţă încolţind şi vrând să se desvolte, va trebui să se hrănăscă din substanţa rălui, dar fructele nu vor schimba genul speţei, şi binele, o dată altoit în corpul răului, va face să dispară tot cea-ce nu se mai pote asimila cu natura sa divină Păcatul fiind vechiu ca şi omul, el nare o putere a sa intrinsecă; dar firea omenăscă ce înclină tot dauna către rău, unită cu spiritul iadului, şi a zidită forturi redutabile. Binele din contra, ca acela ce e mană de la D-zeire, este forte prinel însuşi şi respiră în aer liber; dar pentru ca să potă lua în posesiune cetatea din mâna păcatului, trebue să o asedieze, căci alt mijloc nare cum, şi prin operaţiuni strategice să se si succese, victoria va fi câştigată. Afară de acesta să nu desperede acel cari portă arma binelui contra întăririlor reului, dacă deocamdată isbânda nu sarată lesne, căci ori în ce cas ei vor birui. Apoi cu cât resistenţa este mai mare din partea opusă cu atâta luptătorul trebue să se intrarmeze cu curagiu şi entusiasm. Şi este ştiut, că un vităz cu atâta se ilustreză mai mult, cu cât lupta i-a fost mai aprigă.

Să luăm un exemplu mai recent: Cine şi ce a contribuit a da nume de viteji şi de martiri unui Valter sau Grigore Ion, dacă nu curagiul care ia mânat se înfrunteze sălbăticia barbarilor?

MERITELE ori cari ar fi ele NU SE DĂRUESC, CI SE RĂPESC de cei ce vor să le aibă. Pe când o ploe de plumburi infernale venea să distrugă corpul lui Valter de pe reduta Griviţa, în acelaş moment şi o mână nevăzută venia de sus şi încorona fruntea martirului cu cununa vitejiei şi nemurirei!”

D. Pavelescu, Chiora—Ialomiţa

Din „LUMINA PENTRU TOȚI”, Revistă ilustrată de enciclopedie şi de pedagogie pentru luminarea poporală!,ANUL I. BUCUBESCI, 1 - 2 8 FEBRUARIE, 1886

CÂTEVA CUVINTE ASUPRA ÎNVĂŢĂTORILOR  I

„M-am îndemnat să vorbesc şi euceva despre înveţători, cari astăzi, lucru cunoscut, sînt intraţi de drept în rândurile luptei ce se face pentru propăşirea omului, pentru realisarea binelui obştesc al nemului.

Modestă este posiţiunea acestor fii ai patriei române şi inferior rolul ce au în raport cu celelalte elemente ce constituesc puterea conducătore a statului; dar lucrul ce ei săvârşesc tainic şi neadmiraţi de nimeni, este ca al patriarhului Noe, care prevăclend venirea unui cataclism asupra globului a lucrat, fără preget, spre a-şi construi o locuinţă plutitore, în care să scape el şi familia sa. Priviţi un moment pe omul care cu mâna pe o uneltă ordinară dă lemnelor brute o formă, căiţi-l de dispreţul şi batjocora ce suferă de la societatea perversă, ca în urmă să aveţi dreptul a-l admira, când superior valurilor apei va cânta imnul salvării şi al triumfului. Fie dar bine stabilit că, orice lucrare omenescă, ce tinde către un scop, fie el cât de salutar, dar nepriceput

de mintea mulţimii, şi care lucrare nu produce numai de cât efecte concrete şi isbitore simţurilor fie, zic, bine stabilit, că în asemenea cazuri nu trebue nimeni SĂ SE AŞTEPTE LA LAUDE ŞI RECOMPENSE CONTIMPORANE, căci n-au de unde veni; TRIUMFURILE VIITOARE PRIMESC LAURI TOT DE LA VIITOR.”

 D. Pavelescu, Chiora—Ialomiţa

Din „LUMINA PENTRU TOȚI”, Revistă ilustrată de enciclopedie şi de pedagogie pentru luminarea poporală!,ANUL I. BUCUBESCI, 1 - 2 8 FEBRUARIE, 1886

MOŞTENIREA LUI CUZA LA PLOIEŞTI ÎN SIMBOLURI PERENE 

            Situat la convergenţa principalelor căi de acces ale spaţiului românesc, Ploieştiul a fost o prezenţă activă la marile evenimente ale istoriei neamului. De pe aceste meleaguri a pornit marele Mihai în acţiunea sa cutezătoare de realizare a primei uniri politice a Ţărilor Române. Idealul unirii a rămas viu şi în inimile ploieştenilor, care au susţinut cu tărie realizarea Unirii Principatelor Române şi şi-au exprimat entuziasmul şi admiraţia faţă de domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza, pe care l-au primit cu bucurie şi speranţă în mijlocul lor.

            Timpul s-a scurs ireversibil, dar vălul uitării nu l-a acoperit pe neuitatul părinte şi binefăcător al patriei, amintirea sa fiind perpetuată la Ploieşti de simboluri perene. Astfel, piaţa centrală a oraşului, martoră la marile momente ale istoriei ploieştene, a primit numele de Piaţa Unirii. O altă piaţă mai mică, amplasată în zona Magazinului Omnia, a primit numele de Cuza Vodă. Două dintre arterele rutiere centrale ale oraşului Ploieşti poartă numele domnului unirii, Cuza Vodă şi al soţiei sale, Elena Doamna.

            În timpul trecerii sale pe aceste meleaguri, Alexandru Ioan Cuza l-a îndemnat pe edilul oraşului, primarul Iancu Marinescu, să construiască un local propriu pentru Primărie, unităţi şcolare şi să amenajeze reţeaua stradală.

            Dintre acestea, primul obiectiv care a prins contur, în condiţiile aplicării Legii instrucţiunii din 1864, a fost Gimnaziul „Sf. Petru şi Pavel”, instituţie de învăţământ dorită de multă vreme de ploieşteni, spre care se vor îndrepta cu încredere şi speranţă, decenii în şir, tinerii dornici de învăţătură din Ploieşti şi de pe văile mănoase ale Prahovei.

            Cu câţiva ani înainte, la 14 septembrie 1862, luase fiinţă la Ploieşti un comitet care a cumpărat terenul necesar pentru construcţie de la Ioan Bărcănescu, pentru suma de 45000 lei, din care s-au scăzut 3000 lei, ofrada proprietarului. Fondurile necesare realizării edificiului proveneau din contribuţiile cetăţenilor şi din subvenţiile primite din partea municipalităţii. În această acţiune, deosebit de importantă, Ministerul a pus la dispoziţie, gratuit, lemnăria din pădurile Mănăstirilor Mislea, Vărbila şi Scăeni, dar şi cantităţi de var rămase fără întrebuinţare la Mănăstirea Târgşor.

            Documentaţia pentru construcţie a fost realizată de marele arhitect Alexandru Orăscu, care întocmise şi proiectul Universităţii Bucureşti, iar executarea lucrărilor  a fost încredinţată vestitului meşter local Anghel Ioniţă. Punerea pietrei fundamentale a Gimnaziului, la 31 mai 1865, şi inaugurarea localului, în 1866, au reprezentat momente de mare bucurie pentru ploieşteni.Timp de mai bine de un deceniu, clădirea a rămas cu un singur nivel, etajul fiind adăugat după 1878, când a dobândit înfăţişarea actuală.

            Clădirea Gimnaziului „Sf. Petru şi Pavel”din Ploieşti a fost concepută de arhitectul Alexandru Orăscu în stil neoclasic. Faţada edificiului, impunătoare şi sobră, este marcată de cornişa care separă cele două niveluri, de arcadele ferestrelor măiestrit lucrate şi de frontoanele situate la partea superioară a edificiului. Ornamentarea cea mai bogată se află deasupra micului balcon, a intrării şi încadrează inscripţia: „Sciinţele basa verităţii”.

            Clădirea a fost localul Gimnaziului şi, apoi, al Liceului „Sf. Petru şi Pavel”, până la mutarea acestuia în monumentala construcţie de pe Bulevard. Aici şi-a început activitatea şi Şcoala Nr. 21, actuala Şcoală Gimnazială „Sfânta Vineri” Ploieşti. Această clădire, reprezentativă pentru arhitectura ploieşteană a epocii moderne, este în prezent localul Muzeului de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova.

            Un alt simbol, rămas multă vreme la stadiul de deziderat a fost şi este ridicarea unei statui a lui Cuza la Ploieşti. O primă iniţiativă, în acest sens, datează din 1865, când institutorul Zaharia Antinescu a propus consiliului judeţean să ridice, în piaţa oraşului, o statuie a lui Cuza Vodă, arătând cu mâna spre Transilvania. Prin aceasta, ploieştenii îşi exprimau admiraţia faţă de domnul unirii, dar şi dorinţa legitimă de unire a Transilvaniei cu patria mamă, care trebuia să se împlinească în mod inevitabil. Neavând la dispoziţie fondurile necesare, consiliul judeţean a amânat proiectul pentru anul următor, dar înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza de pe tronul României l-a făcut nerealizabil.

            Simpatia de care se bucurase Alexandru Ioan Cuza la Ploieşti, de la fastuasa primire din 1859, până la moartea acestuia, a generat, în 1903, apariţia unui nou curent de opinie favorabil ridicării unei statui a lui Cuza la Ploieşti. Referitor la acest lucru, publicaţia ploieşteană „Gazeta” scria, la 1 august 1903: „E de datoria oricărui bun patriot, ce simte româneşte şi a iubit pe nemuritorul domn român Cuza, ... să-şi dea obolul său, pentru ridicarea celui mai falnic şi mai frumos monument din câte s-au ridicat până acum în Ţara Românească”. Propunerea a ajuns până la consiliul judeţean, dar s-a lovit de opoziţia autorităţilor.

            Peste o jumătate de veac, ideea revine în actualitate cu prilejul sărbătoririi, în 1959, a centenarului Unirii Principatelor. Cu acest prilej, Liceul nr. 5 din Ploieşti a primit numele domnitorului unirii, Alexandru Ioan Cuza. În faţa acestei unităţi de învăţământ a fost amplasat un bust din piatră al lui Alexandru Ioan Cuza, operă a sculptorului Paul Zipser, dezvelit la 25 iunie 1960. Sculptorul l-a reprezentat pe domn în uniforma militară, demn, hotărât, cu un uşor aer de vizionar. O replică a lucrării se află şi în holul Liceului „Alexandru Ioan Cuza” din Ploieşti.

            În condiţiile personalizării unităţilor de învăţământ ploieştene, o altă unitate şcolară ploieşteană, Şcoala Nr. 4 (fostă Şcoala Nr. 2), situată în imediata apropiere, a primit numele de Şcoala „Elena Doamna”.

            La începutul mileniului al III-lea, o altă operă dedicată lui Alexandru Ioan Cuza, venea să întregească zestrea artistică a Ploieştiului. Este vorba de un bust al domnitorului, parte componentă a unui grup statuar, „Portrete voievodale”, amplasat în faţa Muzeului de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova. Alături de Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul este reprezentat şi Alexandru Ioan Cuza, în ţinută militară, ferm şi hotărât, scrutând viitorul. Bustul lui Cuza, turnat în bronz, aşezat pe un soclu de granit, operă a sculptorului Constantin Ionescu, a fost dezvelit la 24 ianuarie 2002, cu prilejul aniversării Unirii Principatelor.

            Acum, la împlinirea a peste un secol şi jumătate de la Unirea Principatelor, când ceasul lui Cuza măsoară scurgerea ireversibilă a timpului la Ploieşti, realizarea unei statui a domnitorului unirii revine în actualitate. Un proiect, în acest sens, a fost realizat de sculptorul Nicolae Lupu, profesor la Liceul „Carmen Sylva” din Ploieşti. Realizarea unui asemenea monument ar transpune în practică năzuinţele generaţiilor trecute, ar înzestra oraşul cu o operă de artă monumentală şi ar aduce un prinos de recunoştinţă domnului unirii şi generaţiei sale, pătrunse de cel mai mare patriotism, care au pus temelii trainice edificării statului naţional român modern.

prof. dr. Polin Zorilă

COMEMORARE DE SUFLET LA SINAIA

Asociația Județeana Cultul Eroilor „Regina Maria”-Filiala Prahova a marcat momentul oficial al încheierii Primului Război Mondial organizând manifestarea comemorativă care s-a desfășurat la Cimitirul Eroilor din orașul Sinaia, județul Prahova. Este momentul intrării în vigoare a armistițiului semnat de Puterile Aliate cu Germania și care încheia seria armistițiilor semnate cu Bulgaria, Turcia și Austria, toate în anul 1918.
Ziua de 11 noiembrie a fost aleasă pentru simbolistica ei, respectiv intrarea în vigoare, la 11 noiembrie 1918, ora 11.00, a Armistiţiului între Puterile Antantei şi Germania, în urma căruia se punea capăt Primului Război Mondial, un conflict deosebit de sângeros, care durase 53 de luni și care a lăsat în urma sa peste 8 milioane de morți și 6 milioane de mutilați. Tributul de sânge al României, 833.000 de persoane, a creat condiţiile necesare realizării, în ţara noastră, a Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.
Ultimul soldat ucis în Europa, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59, este considerat George Lawrence Price.
În același timp a fost sărbătorită și Ziua Veteranilor, instituită prin Legea nr.150 din 22.10.2014, privind recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare.
Semnificaţia acestei zile pentru Armata României este legată şi de faptul că, pe data de 11 noiembrie 2003, a căzut la datorie sublocotenentul p.m. Iosif Silviu Fogoraşi, primul militar decedat în teatrul de operaţii din Afganistan. România se alătură, astfel, Australiei, Canadei, Statelor Unite ale Americii, precum şi altor state din Europa care, la 11 noiembrie, îşi arată recunoştinţa pentru militarii întorşi din misiuni şi îşi comemorează eroii.
Manifestarea de la Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial din Sinaia a fost organizată de Cultul Eroilor Prahova, în parteneriat cu Consiliul Județean Prahova, Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Prahova, Inspectoratul Școlar Județean Prahova, prin cercurile „Cultul Eroilor” din unele școli prahovene, Primăria Sinaia, subfilialele Sinaia ale A.N.V.R. și Cultul Eroilor.
Reamintim că în ţara noastră se sărbătoreşte şi << Ziua Veteranilor de Război >>, pe data de 29 aprilie, în onoarea tuturor militarilor români care au luptat şi şi-au dat viaţa în Războiul de Independență și pe timpul celor două conflagraţii mondiale, pentru independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a României.
Manifestarea a început exact la orea 11, cu intonarea „Onorului pentru eroii români”.
La manifestare au participat:
- din partea Cultului Eroilor și O.J.C.M.R.R. „Aurel Vlaicu” Prahova: col.(rtr) Constantin Chiper, col Puiu Cujbă, col.(r) Dumitru Codiță și col.(r) Cristian Iliescu;
- din partea Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova: Marilena Peneș, directorul muzeului, Eugen Stănescu, director adjunct și un număr de 6 muzeografi;
- din partea Primăriei orașului Sinaia: viceprimarul localității, domnul Gheorghe Bădăran și doamna Corina Ghimbaș;
- din partea Inspectoratului Școlar Județean Prahova: profesori și elevi cu drapelele reprezentative ale cercurilor „Cultul Eroilor” din școlile gimnaziale „M. H. Berthelot”, „Grigore Moisil”, „Andrei Mureșanu”, „Sf. Vasile”, „Sf. Vineri” din Ploiești și „Principesa Maria” din Sinaia;
- veterani de război din Sinaia;
- veterani ai petroliștilor prahoveni: ing. Neculai Ursu și Dănuț Constantin.
Pe timpul desfășurării activităților Fanfara Consiliului Județean Prahova, condusă de mr.(r) Al. Cazan, a intonat Imnul Național al României și Imnul Eroilor.
Participantii au adus un pios omagiu eroilor Primului Razboi Mondial prin alocuțiunile rostite de viceprimarul Gheorghe Bădăran, col.(rtr) Constantin Chiper, director Marilena Peneș și col.(r) Dumitru Codiță (moderatorul manifestării).
Participanții la manifestare au depus coroane de flori la Monumentul Eroilor.
În încheiere, Asociația „Cultul Eroilor” a înmânat participanților diplome aniversare și revista „Prahova Eroică” numărul 8.
După depunerile de coroane, fanfara a susținut un foarte frumos recital de cântece naționale.

Biroul Executiv al Asociației Cultul Eroilor „Regina Maria” Prahova

ISTORIA E VIE PRINTRE NOI 

Dumitru Berindei s-a născut la data de 16 decembrie 1920, în satul Daia, comuna Frățești, județul Vlașca (astăzi Giurgiu), fiind primul dintre cei 11 copii din familie. Bunicul său, Stan Berindei, a luptat în Războiul de Independență, la Plevna, iar tatăl său, Vișan, a luptat în Primul Război Mondial, fiind decorat, pentru faptele sale de vitejie, cu „Virtutea Militară”.
La 21 de ani, pe 20 februarie 1942, a fost încorporat la Regimentul 36 Infanterie „Vasile Lupu” din Cernavodă, la compania cercetare. Pe 21 septembrie 1942, a plecat pe front, în linia întâi. Cu Divizia 9 Infanterie a ajuns până la Rostov, la Cotul Donului.
Într-un interviu, reporterul „Ziarului de Sinaia” l-a întrebat: „Aveați atunci sentimentul că palma noastră de pământ trebuia apărată și întregită cu Basarabia și Bucovina?” A răspuns după o scurtă pauză, în care privirea sa era îndreptată parcă spre un punct nedefinit, poate spre pădurea din zare, sau undeva, spre trecut: „Da, am plecat cu sufletul deschis, ca la o faptă bună, cu tot elanul de care eram în stare. Am plecat pe front strângând arma în mână, dar senin la gândul că-mi apăr țara ajunsă la ananghie. Astăzi aceste vorbe ar putea să pară ceva de genul ‹‹se trezește și ăsta vorbind››, dar eu, credeți-mă, le-am trăit cu adevărat... Și le trăiesc și astăzi. Atunci consideram războiul ca pe ceva necesar, că dacă cu vorbă bună nu ne-am putut păstra și lua înapoi teritoriile, în sfârșit venise momentul prielnic. România a fost jefuită și s-au rupt din trupul ei, de către ruși sau de către unguri, precum câinii dintr-o pradă, bucăți întregi... Astăzi însă la ce mai folosesc războaiele care sunt pornite pe aici, pe lângă noi sau aiurea?”
Întrebat cum au fost primiți de către basarabeni, răspunde cu amărăciune: „Care basrabeni? Nu am mai găsit unul, pentru că rușii îi deportaseră prin Siberia. În sectorul de front unde am luptat nu era țipenie de basarabean. Era o pustietate, domnule, înțelegeți?”
Astfel de oameni mai sunt puțini. Înainte de 1989, când erau mai tineri, nu i-a întrebat nimeni nimic. Luptaseră în ‹‹răsărit››. După 1990 aveam alte „priorități”. Acum au început să apară și oameni dornici să afle cât mai multe de la cei care au luptat în război. Dar veteranii sunt din ce în ce mai mai bătrâni, mai obosiți, mai puțini. Da, sunt tot mai puțini cei care ne pot vorbi despre cum a fost atunci. Despre ce au simțit atunci.
La „Ziua Veteranilor”, care a fost marcată la Sinaia pe 11 noiembrie, acest om a fost totuși prezent, în ciuda anilor care au trecut peste el. A aflat despre acest eveniment și a ținut cu încăpățânare să fie prezent. A constatat însă, cu regret, că este printre puținii care asistă la ceremonia organizată în această zi. Cei mai mulți, deși sunt mai tineri, cu toate că sunt conectați la internet nu au aflat. A avut totuși o bucurie: a văzut niște tineri cu drapele, drapelele „Cultul Eroilor”, fluturate cu mândrie, sub privirile pline de dragoste ale profesorilor lor. A plecat convins că atunci nu a luptat în van și nici acum nu a venit degeaba. Sentimentele pe care le-a trăit cu adevărat, atunci, le-a retrăit și astăzi.

Repunerea în drepturi a limbii române (1917-1918) (I)

Dinu POŞTARENCU - Revista Limba Română, Nr. 1, anul XXIV, 2014
Exclusă din viaţa publică prin Regulamentul din 1828 şi devenită străină în patria sa, limba română a fost readusă în ambianţa politico-administrativă a provinciei în timpul evenimentelor social-politice efervescente din 1917-1918, ce s-au derulat după prăbuşirea autocraţiei ţariste, ca rezultat al Revoluţiei Ruse din februarie 1917.

Însă procesul de revenire a limbii române a decurs anevoios, înfruntând consecinţele politicii ţariste de rusificare. Un impediment serios în calea acestui deziderat îl constituia prezenţa în posturile administrative a vorbitorilor de limba rusă, dar şi lipsa, în mare parte, a cadrelor naţionale româneşti. Pe deasupra, vocabularul vorbitorilor de limba română era sărac, poluat cu rusisme.

Tendinţa de a readuce limba română în mediul social al Basarabiei a fost exprimată chiar la începutul revigorării, în 1917, a mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni. În numărul din 2 aprilie 1917 al gazetei chişinăuene „Cuvânt moldovenesc” este publicat un articol nesemnat, cu titlul La luptă în unire, prin care autorul i-a îndemnat pe moldoveni să nu rămână „în nelucrare”, în vremi de prefaceri. „Noi, moldovenii, sântem chemaţi a ne înfăptui visurile noastre de viaţă slobodă, potrivit cu însuşirile noastre naţionale. Dacă până acuma am dus o viaţă de robi nevinovaţi ai împărăţiei ruseşti, de azi înainte sântem slobozi şi ni-i îngăduit să fim ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu – moldoveni sau mai bine zis români”. Declarând că moldovenii trebuie să fie „stăpâni în ţara noastră”, autorul articolului a răspuns, totodată, la întrebarea cum se poate atinge acest scop: „Prin lupta politică. Noi trebuie să dăm mână cu mână şi să întocmim din toate sufletele moldoveneşti o singură suflare – un partid naţional moldovenesc, care să lupte pentru autonomia moldovenilor, adică pentru dreptul de a avea ocârmuirea lor deosebită moldovenească, de a se lumina în şcolile lor moldoveneşti, de a se ruga lui Dumnezeu în biserica lor moldovenească, de a se judeca la judecățile lor moldoveneşti şi de a trăi după felul şi însuşirile neamului moldovenesc. Cel dintâi prilej de luptă Partidul Naţional Moldovenesc înfiinţat îl va avea la alegerile adunării întemeietoare, care se va reuni în Petrograd, pentru a hotărî felul de ocârmuire a împărăţiei. În acea adunare moldovenii trebuie să trimată numai deputaţi moldoveni, care vor vorbi şi vor lucra pentru interesele naţionale moldoveneşti şi, în rândul cel dintâi, vor cere pentru moldoveni dreptul de sineocârmuire. Alt prilej de luptă partidul naţional moldovenesc îl va avea la alegerile în zemstvă şi în ocârmuirile orăşene. Fiind noi moldovenii neamul cel mai numeros în Basarabia şi în unele ţinuturi din Herson şi Podolia, trebile de ocârmuire în aceste părţi să încapă în mâinile moldovenilor, arătaţi şi sprijiniţi de Partidul Naţional Moldovenesc. În sfârşit, prilejul de luptă îl vor da Partidului Naţional Moldovenesc numeroşii străini, care au acaparat slujbele, pământurile, meşteşugurile şi negustoria, în părţile acestea moldoveneşti. Partidul Naţional Moldovenesc va lucra spre a curăţa ogorul neamului nostru de neghina străinilor – începând de la episcop şi sfârşind cu cel din urmă cinovnic, care vor să înăduşe suflarea moldovenească”.

La sfârşitul lunii martie 1917, la Chişinău s-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc, iar la 9 aprilie 1917, în paginile „Cuvântului moldovenesc” este tipărit programul acestui partid, din care cititorii au putut afla că membrii proaspetei organizaţii politice şi-au propus, pe lângă alte scopuri, să lupte pentru ca „administraţia (ocârmuirea locală) şi judecăţile să se împlinească, de sus până jos, de către slujbaşi ieşiţi din sânul poporului şi în limba poporului. Limba rusească să fie numai pentru legăturile cu stăpânirea de sus”.

În zilele de 6-7 aprilie 1917, în oraşul de reşedinţă al provinciei a avut loc adunarea cooperatorilor din Basarabia. Participanţii la ea au hotărât să trimită Guvernului Provizoriu al Rusiei un memoriu, „în care să fie arătate dorinţele politice ale cooperatorilor moldoveni din Basarabia. Acest memorandum cuprinde tot acele gânduri care sânt arătate şi în programul partidului nostru naţional”.

Pe data de 18 aprilie / 1 mai 1917, cu ocazia „serbării muncitorilor din toată lumea”, la Odesa s-a desfăşurat o manifestare a ostaşilor moldoveni din garnizoana de aici, la care au fost prezenţi „aproape toţi membrii comitetului naţional” de la Chişinău. Despre această amplă manifestare citim în reportajul publicat în „Cuvânt moldovenesc”: „Ostaşii soseau în cete după companii, aducând cu ei steagurile naţionale, cu florile – roşu, galben şi albastru. La ora 1 adunarea a fost deschisă, de faţă fiind la vreo 10 mii de ostaşi şi unde şi unde câte o faţă în straie neostăşeşti”. Prin hotărârea adoptată, militarii basarabeni din Odesa au susţinut în întregime scopurile formulate în programul Partidului Naţional Moldovenesc.

Ulterior, la programul acestui partid au aderat şi alte colectivităţi din Basarabia.

Cererile de a întrebuinţa limba română în instituţiile administrative erau înaintate de săteni, o bună parte dintre care posedau slab limba rusă. O asemenea cerere a fost exprimată în cadrul adunării delegaților, din 23 aprilie 1917, din plasa Slobozia-Bălţi, convocată pentru a dezbate „nevoile neamului nostru moldovenesc din Basarabia” şi care s-a desfăşurat sub preşedinţia lui Dumitru Bujor, preşedintele comitetului de plasă. În hotărârea adoptată, care cuprinde şi alte cereri, se menţionează: „Toţi breslaşii de pe la felurite aşezământuri să fie moldoveni sau, cel puţin, să ştie limba moldovenească”.

O hotărâre similară a fost adoptată şi în cadrul adunării din 16 mai a delegaţilor din plasa Lăpuşna, condusă de D. A. Ciugureanu, preşedintele comitetului de plasă⁹. Ulterior, mai cu seamă în zilele de toamnă a anului 1917, aceeaşi doleanţă şi-au exprimat-o şi ţăranii dintr-un şir de sate basarabene: Brânzeni, judeţul Orhei¹⁰; Pociumbeni (22 septembrie), Pociumbăuţi (28 septembrie), Ţâghira (1 octombrie), Vulpeşti (1 octombrie), Zaharancea (1 octombrie), Cucuieţii Vechi (27 octombrie), Rădeni (27 octombrie), Hiliuţi (28 octombrie), Sturzeni (28 octombrie), Cucuieţii Noi (29 octombrie), Gălăşeni (29 octombrie), Pârliţa (29 octombrie), Mălăieşti (4 noiembrie), Glodeni (18 noiembrie), Cetireni (19 noiembrie), Pârjota (19 noiembrie), Todireşti (19 noiembrie), Bereşti (1 decembrie), Borisăuca (1 decembrie), Iabloana Veche (1 decembrie), Mânzăteşti (1 decembrie), Unţeşti (1 decembrie), toate din judeţul Bălţi; Bobuleşti (27 septembrie), Gvozdova (27 septembrie), Ţâra (29 septembrie), Ghindeşti (29 septembrie), Putineşti (2 octombrie), Şuri (3 octombrie), Slobozia-Cuşălăuca (5 octombrie), Ivanovca (10 octombrie), Sevirova (10 octombrie), Gura Camencii (27 octombrie) din judeţul Soroca; Ialoveni (1 octombrie), Sociteni (2 octombrie), Brăila (3 octombrie), Dănceni (3 octombrie), Tochile (3 octombrie), Nimoreni (4 octombrie), Mileşti (5 octombrie), Pârjolteni (6 octombrie), Suruceni (6 octombrie), Budeşti (8 octombrie), Vălcineţ (8 octombrie), Băcioi (9 octombrie), Ciopleni (12 octombrie), Sângera (12 octombrie), Malcoci (14 octombrie), Coloniţa (30 octombrie), Goian (30 octombrie), Cheltuitori (1 noiembrie), Tohatin (2 noiembrie), Vadul lui Vodă (2 noiembrie), Hânceşti (5 noiembrie), Stolniceni (5 noiembrie), Lohăneşti (7 noiembrie), Fundul Galbenei (8 noiembrie), Zâmbreni (14 noiembrie) din judeţul Chişinău; Găleşti (5 octombrie şi 12 noiembrie), Peresecina (8 octombrie), Teleşeu (8 octombrie), Nişcani (26 octombrie), Călăraşi (27 octombrie), Zăhăicani (5 decembrie) din judeţul Orhei; Ermoclia (5 octombrie) din judeţul Akkerman; Cozăreni (6 octombrie) din judeţul Hotin; Ţiganca (8 octombrie), Caragaş (10 octombrie), Enichioi (10 octombrie), Tartaul (10 octombrie), Şamalia (11 octombrie), Fricăţei (3 noiembrie) din judeţul Ismail.

Treptat, limba română a început să substituie limba rusă, devenind limbă de comunicare în cadrul unor organisme din sfera socială. Bunăoară, pe data de 9 mai 1917, „în Chişinău a avut loc o adunare a împuterniciţilor de la tovărăşiile cooperative săteşti şi orăşeneşti. La adunare s-a dezbătut treaba îndestulării ţinutului cu bucate şi mărfuri. La adunare s-a vorbit numai în limba moldovenească, pe când până acum se vorbea mai mult în limba rusă”.

În public se rosteau cuvântări în limba română, fapt despre care se relata în „Cuvânt moldovenesc” din 25 iunie 1917: „Acum la toate adunările zemstvelor şi la orice adunări obşteşti, dacă moldovanul nu ştie ruseşte, nimeni nu-l opreşte să-şi spuie cuvântul în moldoveneşte”.

Între timp, în cadrul structurilor administrative ale Basarabiei a fost creat un prim organ constituit din etnici români, şi anume: Comisia Şcolară Moldovenească de pe lângă Zemstva Gubernială a Basarabiei, care şi-a iniţiat activitatea de la prima sa şedinţă, din 2 mai 1917.

Limba română a început să fie luată în considerare de unele instituţii publice, care efectuau traduceri în această limbă. Astfel, în paginile organului oficial al administraţiei basarabene „Basarabia liberă”, din 17 iunie 1917, a fost inserat următorul anunţ: „Toate persoanele din cadrul diferitor instituţii şi comisii culturale, care traduc în limba moldovenească broşuri şi, în genere, texte referitoare la momentul actual, sunt invitate astăzi la Secţia de Învăţământ Public a Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale, pentru a discuta şi a elabora un plan comun de lucru”.

Cererile de a introduce limba română în sistemul administrativ al Basarabiei nu conteneau. La 25 iunie 1917, Sfatul Deputaţilor şi Soldaţilor Moldoveni din Odesa a adoptat o hotărâre, în care au enumerat revendicările înaintate Comitetului Gubernial din Basarabia din partea soldaţilor şi ofiţerilor moldoveni, în număr de 60 de mii de oameni. Printre revendicările enunţate figurează şi aceasta: „Sî fie întrodusî limba moldoveneascî în administraţie, adecî în aşăzământurile ţării şi cele obşteşti, şi în judecatî; slujbaşii rusificatori din aceste aşăzământuri sî fie înlocuiţi cu oameni cari ştiu limba moldoveneascî şi celelalte limbi din Basarabia şi care sânt ca sprijinitori ai revoluţiei”.

Introducerea limbii române în instituţiile administrative putea să se producă, evident, dacă în sfera lor activau cadre naţionale. Însă aceste cadre erau într-un număr redus, preponderent rusificate. Pentru a soluţiona, cât de cât, această problemă stringentă şi dificilă, Comisia Şcolară Moldovenească, de pe lângă Zemstva Gubernială a Basarabiei, în cadrul şedinţei sale din 7 iulie 1917, a supus discuţiei chestiunea referitoare la revenirea în Basarabia a tuturor intelectualilor moldoveni, care erau angajaţi în serviciu dincolo de hotarele Basarabiei. La sfârşitul schimbului de păreri este aleasă o subcomisie, cu misiunea de a se ocupa de această problemă, compusă din următoarele persoane: arhimandritul Gurie Grosu, Alexandru I. Gropa, protoiereul Constantin Popovici şi Nicolae N. Alexandri. Această subcomisie urma să clarifice numărul posturilor vacante sau propuse eliberării în viitor, din diverse instituţii guvernamentale şi obşteşti, atât din oraşul Chişinău, cât şi din toată Basarabia; să elaboreze planul şi modalităţile de readucere în patrie a forţelor intelectuale moldoveneşti.

În cadrul şedinţei Comisiei Şcolare Moldoveneşti, din 22 iulie 1917, a fost audiat raportul subcomisiei care urma să indice măsurile practice de întoarcere în patrie a moldovenilor basarabeni instruiţi, cu următorul conţinut: 1. Basarabia are nevoie de cadre intelectuale din rândul băştinaşilor, cunoscători ai limbii române, în toate câmpurile de activitate ale vieţii sociale: administrativ, judecătoresc, bisericesc, şcolar şi financiar. Mai cu seamă, această insuficienţă de persoane cultivate din mediul local o resimte Secţia Învăţământului Public a Comitetului Executiv al Zemstvei Guberniale a Basarabiei, care realizează opera de renaştere a şcolii naţionale moldoveneşti, a culturii naţionale. 2. Basarabenii cultivaţi activează în guberniile interne ale Rusiei, ocupând acolo diferite funcţii obşteşti şi de stat.

Având în vedere aceste constatări, Comisia Şcolară Moldovenească a decis: 1. Comitetul Executiv al Zemstvei Guberniale să publice anunţuri în unul dintre cele mai cunoscute ziare din Petrograd, Moscova, Kiev, Odesa şi Chişinău, prin care să invite basarabenii învăţaţi să revină în patrie, pentru a ocupa funcţii corespunzătoare în sfera administrativă, judecătorească, ecleziastică, financiară şi în sistemul de învăţământ al Basarabiei. 2. Comitetul Executiv al Zemstvei Guberniale să ia legătura cu instituţiile din Basarabia ale Ministerelor Afacerilor Interne, Justiţiei, Învăţământului Public, Finanţelor şi ale altor ministere ale Rusiei şi să roage instituţiile respective să facă cunoscut Comitetului Executiv referitor la posturile vacante sau în curs de eliberare, pentru a desemna în aceste posturi basarabeni care posedă limbile materne ale etniilor din Basarabia.

La 21 noiembrie / 4 decembrie 1917, după oficierea, în limba română, a unui serviciu divin la Catedrala din Chişinău, în localul fostului Liceu de Băieţi nr. 3 din capitala provinciei, pe care era arborat tricolorul românesc, a avut loc inaugurarea Sfatului Ţării – organul suprem de conducere al Basarabiei. Decanul de vârstă, deputatul Nicolae N. Alexandri, declară deschisă şedinţa Sfatului Ţării. Asistenţa, ridicându-se în picioare, ovaţionează în acordurile imnului Deşteaptă-te Române. Apoi, cu unanimitate de voturi, deputaţii îl aleg ca preşedinte al Sfatului Ţării pe Ion Inculeţ, care a adresat adunării un discurs rostit iniţial în română, după aceea – în limba rusă.

În continuare, deschiderea Sfatului Ţării a fost salutată de numeroase persoane, în calitate de reprezentanţi ai diferitor instituţii publice, organizaţii şi partide politice, rostind cuvântări în limbile română, rusă şi alte limbi ale etniilor conlocuitoare.

Astfel, limba română îşi ocupă, oficial, locul de cinste, pe care îl merita. Totuşi ca rezultat al procesului îndelungat de rusificare, în cadrul Sfatului Ţării domina limba rusă. În această limbă decurgeau şedinţele, se întocmeau procesele-verbale, se tipărea, de la 24 noiembrie 1917, organul de presă, deşi acesta avea titlu românesc – „Sfatul Ţării”, iar rolul de redactori îl exercitau doi exponenţi de seamă ai mişcării de eliberare naţională din Basarabia: Nicolae N. Alexandri şi Ion Costin.

Se observă, citim în paginile „Sfatului Ţării” din 28 noiembrie 1917, „un interes sporit din partea publicului local faţă de limba moldovenească. Într-un timp scurt au fost organizate trei grupe care au început să studieze limba moldovenească: una – în cadrul Comitetului Executiv al Zemstvei, alta – la Muzeul Zemstvei şi a treia – în casa M. N. Catacazi. Se formează două grupe noi: una pentru persoanele care nu ştiu limba şi alta pentru cei care înţeleg limba vorbită. Pe lângă aceasta, în timpul apropiat, din iniţiativa M. N. Catacazi, în casa ei (situată la colţul străzilor Kiev şi Gogol) se vor deschide cursuri de trei luni de limba moldovenească, istorie şi literatura moldovenească”. În numărul din 30 noiembrie 1917 al „Sfatului Ţării” este plasat un anunţ, prin care se aducea la cunoştinţa publică deschiderea, la 2 decembrie, în localul Muzeului Zemstvei Guberniale, a „cursurilor gratuite de limba moldovenească”, cu frecventarea lor de trei ori pe săptămână, timp de trei luni. Totodată, urma ca ascultătorilor să li se ofere Abecedarul moldovenesc. Dintr-o altă înştiinţare, tipărită în „Sfatului Ţării” din 2 decembrie 1917, cititorii aflau că doritorilor de a învăţa limba română li se propunea să se adreseze în acest scop redacţiei gazetei „Ardealul”, al cărei sediu avea următoarea adresă: strada Aleksandrovskaia²⁰, Pasaj.

Avându-se în vedere că limba română urma să devină limbă de comunicare interetnică şi, astfel, avea să fie declarată drept limbă oficială, ziarul „Sfatul Ţării” din 1 decembrie 1917, în calitatea sa de purtător de cuvânt al forului legislativ basarabean, îndemna persoanele care nu posedau limba populaţiei băştinaşe: Învăţaţi limba moldovenească. Citim sub acest titlu-îndemn: „În Basarabia care reînvie nu poate fi şi nu trebuie să fie nici un cetăţean necunoscător al limbii moldoveneşti, care este comună pentru toate naţionalităţile ce locuiesc în provincia noastră. Să demonstrezi necesitatea şi importanţa de a învăţa limba naţională, care, de acum înainte, va deveni limbă de stat, forţa motrice oficială a vieţii noastre regionale, ar însemna să intri cu forţa prin uşa deschisă. Noi am vrea doar să indicăm asupra faptului că trebuie în grabă de însuşit limba, deoarece viaţa nu stă pe loc, ci se mişcă înainte cu paşi gigantici şi fiecare dintre noi trebuie din răsputeri să meargă în pas cu cerinţele dictate poruncitor de viaţă. Desigur, fiecare naţionalitate are dreptul să vorbească în limba sa maternă, întrucât aceasta este una dintre condiţiile de bază ale aplicării pe larg a principiului autodeterminării naţionale, dar şi în acest caz însuşirea limbii moldoveneşti, ca un factor ce îi uneşte pe toţi basarabenii, este mai mult decât evidentă”. Prin acest articol nesemnat, scris cu scopul de a servi drept imbold pentru locuitorii alogloţi ai Basarabiei, Blocul Moldovenesc, din cadrul Sfatului Ţării, pregătea terenul în vederea oficializării limbii române.

  Repunerea în drepturi a limbii române (1917-1918) (II) 

http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=2472

Pe lângă alte chestiuni examinate în cadrul şedinţei Sfatului Ţării din 4/17 decembrie 1917, deputaţii au dezbătut şi un proiect de lege privind organizarea Cancelariei Sfatului Ţării. „Discuţii aprinse, informa organul de presă «Sfatul Ţării», a trezit articolul referitor la constituirea secţiei în problemele naţionale. Propunând să fie creată o comisie specială în problemele naţionale, deputatul Grinberg a înaintat un amendament formulat astfel: În vederea asigurării egalităţii în drepturi a limbilor în cadrul comisiei principale, să se recunoască dreptul fiecărei naţionalităţi de a se adresa Sfatului Ţării în limba sa maternă, pentru aceasta fiind necesar de a institui în cadrul cancelariei o secţie naţională. Susţinându-şi amendamentul, oratorul a expus dovezi pentru a-i sublinia importanţa şi necesitatea de a-l adopta, având în vedere diversitatea de etnii care populează Basarabia. Deputatul Halippa a propus ca lucrările în cadrul cancelariei să fie efectuate în limba moldovenească, deoarece noi locuim în republică moldovenească. Deputatul Prahniţchi a propus două limbi: moldovenească şi rusă. Prima – ca limbă de stat, iar a doua – ca limbă neutră. Alte limbi nu trebuie acceptate. Deputatul Halippa a sprijinit propunerea oratorului precedent. Susţinândegalitatea în drepturi a limbilor, deputatul Rabei a menţionat că formularea problemei este următoarea: fiecare naţionalitate se adresează cancelariei de stat de pe lângă Sfatul Ţării în propria limbă. Deputatul Grinberg i-a obiectat lui Prahniţchi că a denaturat sensul amendamentului propus de orator. Deputatul Halippa a căzut de acord ca cererile înaintate cancelariei să fie în toate limbile. O altă întrebare este în ce limbă ea va răspunde solicitanţilor. La început, fără îndoială, cancelaria va şchiopăta, dar, cu timpul, ea va răspunde în toate limbile. Deputatul Prahniţchi a declarat că el a pus problema limbii exclusiv din punct de vedere tehnic, deoarece latura principală a fost demonstrată în ziua deschiderii Sfatului Ţării, când reprezentantul fracţiunii socialiste evreieşti, la solicitarea adunării, a vorbit în limba evreiască. La ce bun servesc atât de multe limbi; va genera birocraţia şi un milion de secţii. Poporul evreiesc este majoritar ştiutor de carte în ruseşte. Deputatul Rabei declară că el deloc nu atentează la suveranitatea limbii moldoveneşti, dar în treburile de stat totul trebuie să fie clar. Rusificarea, promovată în timpul ţarismului, este bine ştiută de noi, deoarece şi moldovenii au suportat pe umerii săi toată greutatea experimentelor ce au fost făcute de către funcţionarii ţarişti şi, cu toate acestea, fiecare naţionalitate şi-a menţinut identitatea sa, iar tendinţele autocraţiei nu au dus la nimic. Despre comunitatea evreiască, continuă oratorul, se judecă după vârfurile conducătoare ale evreilor, dar aceasta nu este corect, întrucât, pătrunzând în sânul poporului, adunarea neapărat s-ar convinge că marea majoritate nu posedă limba rusă. Noi suntem aproape de masa evreiască, de straturile democratice. Masele nu cunosc limba rusă şi rugămintea noastră nevinovată este de a susţine amendamentul propus de noi (exclamaţii: este adevărat, just). Deputatul Buzdugan a susţinut dreptul evreilor de a se adresa pretutindeni în limba lor, indiferent dacă ar cunoaşte limba rusă. Ţarismul a răspândit multă amărăciune şi, chiar dacă naţionalităţile nu ar dori să vorbească limba rusă, atunci ele tot au dreptate. Oratorul susţine propunerea fracţiunii evreieşti. Amendamentul este votat şi aprobat”.

Deşi a propus ca lucrările în cadrul Cancelariei Sfatului Ţării să fie realizate în limba moldovenească (română), aceasta fiind limba majorităţii covârşitoare a populaţiei Basarabiei, Pan. Halippa, inclusiv ceilalţi deputaţi ai Blocului Moldovenesc nu au insistat asupra propunerii respective, înţelegând, la acea etapă iniţială de dezbateri parlamentare, că problema limbii, după o îndelungată perioadă de rusificare a tuturor etniilor din cuprinsul imperiului, este una delicată. Totodată, stăruind în privinţa amendamentului său, deputatul N. S. Rabei, în calitatea sa de reprezentant al populaţiei evreieşti din provincie, a recunoscut poziţia dominantă a limbii române.

În prima jumătate a zilei de 6 decembrie 1917, în faţa palatului Sfatului Ţării s-a desfăşurat un miting cu prilejul proclamării Republicii Democratice Moldoveneşti, la care a participat un public numeros: orăşeni, elevi, reprezentanţi ai diferitor organizaţii, membri ai Sfatului Ţării, unităţi militare moldoveneşti, ucrainene şi poloneze, aranjate în rânduri. Iniţial, în incinta palatului, episcopul Gavriil a oficiat un serviciu divin în limba română, după care deputaţii şi publicul au ieşit în piaţa din preajmă, unde preşedintele Ion Inculeţ a citit declaraţia în limbile rusă şi română. Apoi unităţile militare au defilat dinaintea deputaţilor şi preşedintelui, răspunzând la salutări în limba română „Trăiască preşedintele!”. După încheierea mitingului, publicul a revenit în clădirea parlamentului, unde a continuat solemnitatea, în cadrul căreia a cuvântat Ion Inculeţ şi s-a dat citirii declaraţia în limbile rusă, română şi evreiască. Prezenţa limbii române la această manifestaţie politică serveşte drept dovadă că ea continua să se afirme în viaţa publică a Basarabiei.

În acest timp au început să se organizeze cursuri de limba română pentru doritorii de a o învăţa. Astfel de cursuri şi-a propus să deschidă M. N. Catacazi, cursurile respective urmând să fie frecventate inclusiv de moldovenii, care, trecuţi prin şcoala rusă, posedau insuficient limba maternă. În anunţul difuzat prin intermediul presei se menţiona: „Cu încuviinţarea Comisiei Şcolare Moldoveneşti de pe lângă Zemstva Gubernială, M. N. Catacazi deschide cursuri de limba moldovenească pentru persoanele care au absolvit nu mai puţin de patru clase ale instituţiilor de învăţământ mediu. Cursurile vor avea o durată de trei luni şi vor fi gratuite pentru persoanele de naţionalitate moldovenească, care nu au posibilitatea să achite taxa”.

În cadrul şedinţei Sfatului Ţării din 15 ianuarie 1918, directorul general al Afacerilor Externe al Basarabiei, Ioan Pelivan, a rostit în limba română un mesaj de salut adresat generalului Ernest Broşteanu, acesta fiind unul dintre comandanţii trupelor române trimise de guvernul român în Basarabia la solicitarea oficialităţilor de la Chişinău, pentru a înlătura anarhia bolişevică, ce bântuia în provincie. Printre altele, Ioan Pelivan a menţionat: „Într-un răstimp de 105 ani, noi, moldovenii, am purtat jugul ţarismului. Împăratul Alexandru I, care a unit Basarabia cu Rusia, ne-a păstrat limba naţională, şcoala, biserica şi obiceiul pământului, iar în anul 1818 ne-a dăruit autonomia, însă prin samavolnicie aceste drepturi ne-au fost răpite de Nicolai I. A început rusificarea adâncă şi urmărirea a tot ce era moldovenesc şi în administraţie, şi în judecătorii, şi în şcoală, şi în biserică. Totul ce a fost românesc s-a persecutat. Chiar şi numele moldoveanului funcţionarii ruşi l-au schimbat într-un nume de batjocură. Mulţi se ruşinau de a se numi moldoveni. În 1905 absolutismul ţarist a început să mai slăbească. S-a organizat un grup de moldoveni intelectuali, care au început acţiunea luminătoare în mijlocul poporului său incult şi, drept rezultat al acestei acţiuni desfăşurate de aceşti patrioţi în curs de zece ani, a apărut Sfatul Ţării, ca o întrupare a idealului naţional moldovenesc”.

Şedinţa Sfatului Ţării din 23 ianuarie 1918 s-a dovedit a fi una memorabilă. Noaptea târziu, în timp ce sala era arhiplină, relata corespondentul „Sfatului Ţării”, preşedintele Ion Inculeţ a declarat şedinţa deschisă şi a ţinut un discurs în limbile română şi rusă privind oportunitatea de a declara independenţa Republicii Populare Moldoveneşti. Apoi a fost dată citirii declaraţia de independenţă, mai întâi în limba română, de către vicepreşedintele parlamentului, Pan. Halippa, după aceea în limba rusă, de către directorul general al Învăţământului Public, Pantelimon Erhan. În continuare, cu ocazia proclamării independenţei, au fost expuse mesaje de salut, inclusiv în limba română, rostite de Ioan Pelivan şi Ion Buzdugan.

A doua zi s-a produs un alt eveniment de excepţie, cu caracter românesc. La 24 ianuarie 1918, se menţionează în paginile ziarului „Sfatul Ţării”, cu ocazia sărbătorii naţionale a românilor – aniversarea unirii Principatelor Române, casele din Chişinău au fost împodobite cu drapele naţionale româneşti. Instituţiile publice şi cele de învăţământ nu au funcţionat. Arhiepiscopul Anastasie al Chişinăului şi Hotinului a oficiat în Catedrală un serviciu divin solemn, la care au fost prezenţi membrii Consiliului de Miniştri al Republicii Moldoveneşti, deputaţii parlamentului, cadrele de comandă ale trupelor române şi mulţi cetăţeni. După încheierea tedeumului, generalul Ernest Broşteanu i-a mulţumit arhiepiscopului pentru cuvântul de salut, binecuvântarea şi bunăvoinţa exprimată la adresa statelor aliate şi, în special, României şi armatei române. Arhiepiscopul a rostit cuvântul de salut în ruseşte, iar generalul i-a răspuns în română, traducerea fiind efectuată de protoiereul Vasile Guma. În faţa Catedralei erau adunaţi enoriaşi şi unităţi române, cu drapele, în prezenţa a două orchestre. După terminarea serviciului divin au defilat unităţile române. Seara, artiştii Teatrului Naţional din Iaşi, invitaţi de Societatea Moldovenească Făclia, au prezentat un spectacol în teatrul Adunării Nobilimii.

Manifestarea tot mai accentuată în viaţa publică a limbii române diminua rolul suprem pe care îl avea limba rusă, punea stavilă rusificării şi deschidea calea spre a elimina consecinţele grave ale acestei politici imperiale. Dar nu fără dificultăţi, după un regim colonial de lungă durată. Ca reacţie la tendinţa firească şi legitimă a românilor basarabeni de a-şi reîntrona limba maternă pe glia strămoşească, în cadrul şedinţei Sfatului Ţării din 5 februarie 1917, deputatul Kristo Misirkov a propus spre examinare, din partea fracţiunii minorităţilor naţionale din organul legislativ, un proiect de lege cu privire la limbile oficiale în Republica Moldovenească, fosta Basarabia. Autorii proiectului şi-au motivat astfel necesitatea adoptării unei asemenea legi: „După ce a fost declarată independenţa fostei Basarabii, în prezent Republica Moldovenească, textul rusesc din actele oficiale ale diferitor instituţii de stat este înlocuit cu cel moldovenesc. Însă 50% din totalul populaţiei Republicii Moldoveneşti sunt nemoldoveni. Pe deasupra, într-un şir de judeţe – Hotin, Bender, Akkerman, Ismail şi Cahul – locuitorii moldoveni nu reprezintă majoritatea şi în aceste judeţe limba moldovenească este necunoscută cu desăvârşire sau este ştiută insuficient, iar limba rusă, în calitate de limbă oficială pe parcursul a mai bine de o sută de ani, este cunoscută deopotrivă de către toate etniile fostei Basarabii: ucraineni, evrei, ruşi, bulgari, găgăuzi, germani, armeni şi polonezi, precum şi de moldoveni”. Raportând la actualitate această situaţie, grupul parlamentar al minoritarilor şi-a exprimat dezideratul ca „limbile moldovenească şi rusă să fie declarate limbi oficiale în Republica Moldovenească, cu drepturi egale”. Pentru a coexista – din punctul de vedere al semnatarilor proiectului – această imaginară „egalitate în drepturi” a limbilor (după o dominaţie, în decurs de peste o sută de ani, a limbii ruse ca limbă oficială, aşa cum observau ei), articolele proiectului de lege prevedeau următoarele: cunoaşterea ambelor limbi este obligatorie pentru angajaţii tuturor instituţiilor guvernamentale ale republicii; fiecare persoană, care se adresează instituţiei guvernamentale în privinţa unor probleme personale, se va folosi în relaţiile sale cu funcţionarii acestor instituţii de una dintre aceste două limbi oficiale şi anume de cea pe care o posedă mai bine; persoanele oficiale sunt obligate să converseze sau să răspundă în scris solicitanţilor în acea limbă oficială, pe care aceştia din urmă o folosesc în adresările lor către putere; lucrările de secretariat în instanţele judiciare inferioare se vor executa în limba populaţiei locale, iar în cele superioare – în una dintre cele două limbi oficiale; lucrările de secretariat în instituţiile administrative inferioare se vor executa în limbile locale sau în una dintre cele oficiale, după dorinţa locuitorilor; persoanele care ocupă posturi în instituţiile judecătoreşti şi administrative inferioare sunt obligate să cunoască limbile locale şi acea limbă oficială pe care o posedă populaţia locală, în timp ce cunoaşterea celei de a doua limbi oficiale nu este obligatorie pentru ei; în relaţiile dintre instituţiile administrative inferioare şi cele superioare limbile oficiale sunt egale, dar prioritate obţine acea limbă, căreia instituţia administrativă inferioară îi dă preferinţă, adică instituţia centrală este obligată să se pună în legătură cu instituţiile inferioare în acea limbă oficială, care este cunoscută şi preferată în localităţile respective; instruirea în şcoli trebuie să fie efectuată în limba maternă a populaţiei locale, iar în calitate de obiect de studiu obligatoriu să fie introdusă una dintre limbile oficiale, după dorinţa populaţiei

Repunerea în drepturi a limbii române (1917-1918) (III)*

Dinu POŞTARENCU-Revista Limba Română, Nr. 5, anul XXIV, 2014
Aruncând o privire sumară asupra acestor prescrieri enumerate în proiect (e vorba despre un proiect de lege propus în Sfatul Ţării din partea fracţiunii minorităţilor naţionale pe 5 februarie 1917 ca reacţie la tendinţa românilor basarabeni de a repune în drepturi limba lor maternă), se poate cu uşurinţă constata că autorii respectivei iniţiative legislative urmăreau scopul să menţină în continuare situaţia lingvistică existentă în Basarabia, adică prezenţa la toate nivelurile vieţii publice doar a limbii ruse, aşa cum a fost sub dominaţia ţaristă, pe când statutul oficial al limbii române era formal. K. Misirkov, unul dintre iniţiatorii acestui proiect, solicita să i se acorde statut oficial limbii ruse, deşi nici măcar nu era rus de naţionalitate. În plus, nu era originar din Basarabia, stabilit de curând în provincie. Iar asemenea persoane erau destul de multe.

După ce K. Misirkov le-a adus la cunoştinţă deputaţilor cele 11 articole ale proiectului de lege şi apoi Pan. Halippa, care prezida şedinţa, a propus asistenţei să se pronunţe pe marginea proiectului, deputatul Constantin Bivol, luând cuvântul, a declarat în limba română că, din punctul său de vedere, nu era cazul să fie pusă în discuţie chestiunea abordată în proiect, deoarece nimeni nu împiedică minorităţile naţionale să vorbească în limba maternă, dar, întrucât s-a pus problema, ea trebuie rezolvată. Însă, pe parcursul rezolvării chestiunii, a menţionat în continuare C. Bivol, este necesar să nu se scape din vedere că toţi locuitorii de pe teritoriul Republicii Moldoveneşti, din stimă faţă de moldoveni, sunt datori să înveţe limba română³⁶.

Deputații nevorbitori de limba română i-au cerut lui Constantin Bivol să-și traducă mesajul în limba rusă, dânsul însă a refuzat și atunci Pan. Halippa a declarat că deputaţii sunt liberi să cuvânteze în acea limbă, în care doresc. Deşi a tradus discursul oratorului, Pan. Halippa a ţinut să accentueze că şi el, în calitatea sa de preşedinte, nu este obligat să traducă în limba rusă, întrucât deputaţii care au solicitat să li se tălmăcească au trebuit, între timp, să înveţe limba română.

Conţinutul proiectului a încins spiritele, determinându-i pe mai mulţi deputaţi să ia atitudine. O polemică aparte a stârnit informaţia statistică privind proporţia moldovenilor în raport cu celelalte etnii conlocuitoare din Basarabia, pe care deputaţii moldoveni au numit-o ironic „statistica lui Misirkov”. De bună seamă, K. Misirkov opera cu datele referitoare la structura etnică a recensământului populaţiei din 1897, care, aşa cum s-a afirmat într-o serie de studii critice asupra acestui recensământ, în mod intenţionat falsifica datele prin intervenția puterii autocrate, iar deputaţii moldoveni au recurs la o altă informaţie oficială, ce indica ponderea românilor basarabeni.

Întrebat de Vladimir Bogos câte limbi oficiale sunt în Bulgaria, raportorul a răspuns că situaţia din Republica Moldovenească diferă de cea din Bulgaria, unde bulgarii întrunesc 80% din totalul populaţiei, iar celelalte etnii – 20%.

Cu toate acestea, situaţia etnică din Bulgaria nu se deosebea cu mult de cea din Basarabia, dacă luăm în considerare datele oficiale prezentate în publicaţiile ruseşti de până la 1917, potrivit cărora românii basarabeni reprezentau 70-80% din populaţia Basarabiei.

În acest context, deputatul Robert von Lesch (german rus, după cum a indicat în chestionarul de membru al Sfatului Ţării³⁷) s-a arătat nedumerit de faptul că se insistă ca limba română să fie declarată oficială, relatând, drept dovadă, următoarea situaţie: „La 26 ianuarie, el a primit un document în ruseşte, cu doar patru rânduri de cuvinte, şi nicidecum nu a putut găsi un traducător pentru a-l traduce în limba literară moldovenească. El a apelat la moldovenii instruiţi şi aceştia s-au dovedit a fi neputincioşi”³⁸.

Replica i-a dat-o deputatul Timofei Silistraru³⁹: „Până acum, limba noastră nu s-a studiat, din care cauză nimeni nu a fost în stare să traducă documentul”. Apoi a intervenit deputatul Vasile Gafencu, cu studii făcute în şcoala primară din satul său natal Sângerei şi într-o şcoală de electricieni din Kronştadt, fost marinar, care, susţinând replica colegului de fracţiune, a declarat: „Până la revoluţie ni se ordona să vorbim ruseşte şi arhiereii, dacă nu vorbeam ruseşte, ne numeau măgari. Aici nu erau nici şcoli ruseşti, nici moldoveneşti. Iată de ce limba moldovenească nu este puternică în ţară”.

În cele din urmă, punctul de vedere al Blocului Moldovenesc majoritar l-a exprimat cu fermitate Anton Crihan: „Nimeni dintre noi, moldovenii, nu doreşte să impună limba moldovenească naţiunilor mici, deoarece prea bine ţinem minte vremurile trecute şi ne amintim cu câtă greutate se însuşea limba. În viitor, dar cu atât mai mult acum, nimănui nu-i vom impune limba moldovenească. Dorim doar atât, şi D-voastră nu puteţi să nu fiţi de acord cu noi: în Republica Moldovenească trebuie să se vorbească limba moldovenească. Eu nu sunt statistician, iar dacă Misirkov zice că noi alcătuim 50%, atunci aceasta este statistica lui. Oricine înţelege care era scopul statisticii ruseşti. Ea avea interesul să reducă numărul bulgarilor, ucrainenilor şi aşa mai departe. Datorită acestei tendenţiozităţi, uneori se întâmpla că moldovenii erau prefăcuţi în ruşi, bineînţeles, în mod artificial”⁴⁰. Opinând în continuare asupra cifrei ce indică ponderea moldovenilor, A. Crihan a remarcat: „Noi, moldovenii, nu afirmăm că suntem exact 70%, dar spunem că statistica rusească nu este corectă. S-ar putea ca noi, moldovenii, să fim într-un număr mai mare de 70%”. În partea finală a discursului său, dorind să sublinieze încă o dată hotărârea nestrămutată a deputaţilor moldoveni de a nu face niciun compromis în privinţa limbii, oratorul a adăugat, adresându-se oponenţilor: „Domnilor, D-voastră nu ne-aţi înţeles. Nimeni nu are de gând să impună limba moldovenească. Noi dorim numai ca anume ea, dar nu limba rusă, să fie limbă oficială. Însă aceasta nu înseamnă că noi privăm pe cineva de limba maternă şi obligăm ca în şcoli să fie învăţată limba noastră. În ceea ce priveşte corespondenţa, apoi ea, desigur, în mod oficial, trebuie să decurgă în limba moldovenească, dar în cazul când va fi adresată bulgarilor, atunci paralel cu textul moldovenesc va fi şi cel în limba bulgară, la fel se va proceda şi în cazul când ea va fi adresată germanilor etc.”. Propunând ca proiectul de lege să fie transmis unei comisii legislative, ce urma să fie creată în vederea examinării acestui proiect, A. Crihan a declarat în mod categoric: „Comisia va trebui să ţină minte un singur lucru, şi anume: limba rusă nu va fi limbă oficială a Republicii Moldoveneşti”⁴¹.

La sfârşitul dezbaterilor asupra proiectului de lege prezentat de K. Misirkov, membrii Sfatului Ţării au adoptat propunerea ca această comisie legislativă să fie constituită din 14 deputaţi moldoveni şi şapte din partea etniilor conlocuitoare⁴². Chiar dacă a început să activeze, aşa cum se afirmă în istoriografie⁴³, comisia respectivă, pe cât se înţelege, nu şi-a definitivat munca. La drept vorbind, activitatea ei devenea inutilă, căci evenimentele ulterioare evoluau, inevitabil, în direcţia realizării unirii Basarabiei cu România.

În aceste circumstanţe au început să intervină schimbări în politica de cadre, care căpăta o orientare naţională, favorabilă românilor basarabeni, ceea ce crea, evident, condiţiile necesare pentru ca limba română să revină în sfera administrativă. Astfel, ministrul Afacerilor Interne al Republicii Moldoveneşti, Vladimir Cristi, a dat publicităţii o dispoziţie de a sa din 8 februarie 1918 cu următorul conţinut: „În interesul serviciului şi al populaţiei, ordon tuturor secţiilor Ministerului Afacerilor Interne să ia drept directivă obligaţia ca în cazurile când îmi vor fi prezentate pentru aprobare solicitările persoanelor care sunt angajate în diferite posturi din cadrul ministerului, aceste posturi să fie acordate exclusiv originarilor din Republica Moldovenească şi, cu precădere, celor care posedă limba moldovenească”⁴⁴. Vladimir Cristi aplica deja acest principiu. Prin ordinul din 6 februarie 1918, el l-a numit pe Vasile Grigore Secară în funcţia de adjunct al comisarului judeţului Soroca, abilitându-l să execute temporar îndatoririle comisarului judeţului Soroca, iar pe Ioan Ioan Neamţu – în calitate de al doilea adjunct al comisarului judeţului Soroca⁴⁵.

Între timp, limba română devenea obiect de studiu nu numai în şcoală, dar şi pentru funcţionari. Bunăoară, la 16 februarie 1918, acelaşi ministru Vladimir Cristi a emis următorul ordin: „Cunoaşterea insuficientă a limbii moldoveneşti de către o anumită parte a funcţionarilor din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, condus de mine, a pus problema cu privire la necesitatea de a studia limba naţională, necesară în contextul raporturilor cu populaţia republicii şi a instituţiilor sale, din acest motiv am considerat necesar de a institui pe lângă Ministerul Afacerilor Interne cursuri de limba moldovenească, cu durata de trei luni, pentru funcţionarii ministerului care doresc să înveţe limba moldovenească”⁴⁶. Potrivit ordinului, cursurile respective urmau să înceapă înainte de 1 martie 1918.

Iniţiative similare au fost întreprinse şi în cadrul altor instituţii. La 4 martie 1918, Comisia Şcolară Moldovenească i-a adus la cunoştinţă şefului Departamentului Sanitar, Gh. Tudor: „În şedinţa sa din 14 februarie a.c., Comisia Şcolară Moldovenească de pe lângă Ministerul Învăţământului Public a soluţionat solicitarea D-voastră de a permite deschiderea, pe cont propriu, a cursurilor serale de limba moldovenească pentru funcţionarii Departamentului pe care îl conduceţi şi pentru alţii, numindu-l ca lector pe V. Semachi din Bucovina. A fost luată în vedere şi rugămintea D-voastră referitoare la programa după care cursiştii pot fi supuşi unui examen, pentru a le acorda o diplomă corespunzătoare de audiere a cursurilor”. Concomitent, Gh. Tudor mai era înştiinţat că Ministerul Învăţământului Public, prin hotărârea din 23 februarie, a permis deschiderea cursurilor serale de studiere a limbii române în cadrul acestui departament⁴⁷.

Problema învăţării de către funcţionarii ruşi sau, în caz contrar, înlocuirea acestora, se impunea în mod imperios.

În cele din urmă, climatul favorabil evoluării mişcării de eliberare naţională a românilor din stânga Prutului, ce s-a creat în urma Revoluţiei ruse din februarie 1917, evenimentele social-politice, ce s-au produs în Basarabia pe parcursul anului 1917 şi începutul anului 1918, intrarea trupelor române în Basarabia, stabilirea pe plan internaţional a unor raporturi militaro-politice benefice provinciei româneşti dintre Prut şi Nistru au constituit un concurs de circumstanţe istorice care au dat posibilitate forului legislativ al Basarabiei – Sfatul Ţării, în cadrul şedinţei memorabile din 27 martie / 9 aprilie 1918, să voteze cu majoritate de voturi unirea Basarabiei cu România, îndeplinindu-se, astfel, năzuinţa firească a românilor basarabeni de a reveni la vatra strămoşească. Din acest moment, pentru întregul spaţiu dintre Prut şi Nistru a început o nouă etapă de dezvoltare a vieţii social-politice şi culturale – cea a administrării româneşti, realizată în limba ţării şi oportună prosperării naţionale, după 112 ani de dominaţie a autocraţiei imperiale ruse.

Aşadar, pe parcursul dominaţiei ţariste în Basarabia, marginalizarea limbii române a durat până la declanşarea evenimentelor social-politice de importanţă capitală din anii 1917-1918, când, pas cu pas, graţie mişcării de eliberare naţională a românilor basarabeni, limba română a revenit în cadrul sistemului administrativ al provinciei.

Note

³⁶ Ibidem.

³⁷ I. Colesnic, Sfatul Ţării. Enciclopedie, p. 199.

³⁸ Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), p. 4.

³⁹ Potrivit surselor consultate de I. Ţurcanu şi V. Popovschi, a vorbit T. Silistraru, pe când în reportajul Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), p. 4, din care am citat mai sus, este redat greşit numele de familie al acestui deputat: Străistaru. Deputat cu numele de familie Străistaru nu a existat.

⁴⁰ Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), în „Сфатул Цэрий”, nr. 29 din 8 februarie 1918, p. 4; I. Ţurcanu, Unirea Basarabiei cu România, p. 112.

⁴¹ Ibidem.

⁴² Сфатул Цэрий (заседание 5 февраля), nr. 29 din 8 februarie 1918, p. 4; V. Popovschi, Din activitatea Sfatului Ţării, p. 140-141.

⁴³ V. Popovschi, Din activitatea Sfatului Ţării, p. 141.

⁴⁴ „Сфатул Цэрий”, nr. 30 din 9 februarie 1918, p. 1.

⁴⁵ „Сфатул Цэрий”, nr. 30 din 9 februarie 1918, p. 1.

⁴⁶ ANRM, F. 727, inv. 2, d. 108, f. 89.

⁴⁷ ANRM, F. 2108, inv. 1, d. 5, f. 7.

ZIUA DRAPELULUI NAȚIONAL AL ROMÂNIEI LA MIZIL

 Drapelul Național flutură mândru și la Mizil, datorită aceluiași grup de oameni inimoși ai orașului, din care fac parte: funcționari publici din Primăria orașului; conducerea Asociației „Cultul Eroilor” din Mizil; membrii ai Organizației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Aurel Vlaicu”; personalul Centrului Europe Direct Mizil; cadre didactice din toate școlile mizilene.

 Sincere felicitări mizilenilor pentru eforturile lor neobosite în promovarea patriotismului și a dragostei față de cultură.

 Felicitări se cuvin și domnului Ion Cristea, președintele Asociației „Cultul Eroilor” din Mizil și a Organizației Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere „Aurel Vlaicu”, precum și domnului Eugen Grigore, autorul rândurilor de mai jos.

  „În această zi de sărbătoare națională, 26-iunie-2014, la sediul Centrului de Informare Europe Direct Mizil, a avut loc o frumoasă și interesantă activitate sub auspiciul zilei Drapelului Romaniei.

 Au fost prezenți funcționari publici ai primăriei Mizil, reprezentanți ai parlamentarilor din colegiul 8, membrii asociațiilor „Aurel Vlaicu” și „Cultul Eroilor” filialele Mizil, precum și personalul Centrului Europe Direct Mizil.

 Domnul Eugen Grigore a prezentat două materiale:

 1 - scurtă istorie în date a zilei Drapelului Național;

 2 - 131 de la înființarea regimentului 32 infanterie Mircea (unitate care a funcționat în Mizil, iar la compania a II-a l-a avut comandant pe căpitanul Matei Eminescu).

 Domnul Virgil Coman, profesor de istorie la școala Nr. 1 Mizil, a prezentat ascultătorilor un interesant material referitor la istoricul Drapelului: „Încă din antichitate popoarele, în situație de răstriște sau de sărbătoare, au strâns rândurile și și-au manifestat solidaritatea și bucuria în jurul simbolurilor proprii, materializate și în drapele. Preluându-l și folosindu-l ca stindard în luptă, strămoșii noștri, cei mai viteji și mai drepți din neamul cel mare al tracilor, au înțeles utilitatea și valoarea drapelului și de-a lungul timpului au făcut ca acesta să devină unul dintre steagurile care acum are propria istorie. [...] Culorile drapelului național sunt fidele trecutului nostru istoric, fiind recunoscute unanim de noi toți. Asemenea simboluri nobile nu sunt fundamentate doar prin legi și decrete. Ele sunt în aceeași măsură, chintesența idealurilor și aspirațiilor noastre, dar, mai ales, transmise din generație în generație, reflectă pentru un stat cu veche tradiție, cum este România, simbolurile legendare ale începuturilor noastre istorice”.

 În incheierea activității, domnul Tiberiu Rânceanu a prezentat celor prezenți un material video reprezentând cele mai importante date și comentarii referitoare la acest simbol al țării numit DRAPELUL ROMÂNIEI. Activitatea face parte dintr-un program de colaborare între Centrul de Informare Europe Direct Mizil și filialele județene Prahova ale asociațiilor „Cultul Eroilor” și „Aurel Vlaicu” Mizil.”

 Eugen Grigore

(imagini pe pagina de facebook a asociației - https://www.facebook.com/photo.php?fbid=238334286377716&set=pcb.238334743044337&type=1&theater )

IN MEMORIAM: CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Cunoaşterea trecutului istoric al poporului român, formarea respectului faţă de valorile naţionale, indiferent în ce domeniu de activitate s-au manifesat şi se manifestă a constituit şi constituie unul din dezideratele majore ale şcolii româneşti.

Aceasta se poate realiza atât prin orele de curs, cât şi prin intermediul activităţilor extracurriculare.

Cum anul acesta se împlinesc 300 de ani de la moartea martirică a domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi a fiilor săi, la Şcoala „Elena Doamna”, Ploieşti s-a desfăşurat, pe data de 4 iunie 2014, o activitate de comemorare a acestora, sub îndrumarea doamnelor profesoare: Elena Trifan, Mihaela Costache, Alice Mirela Bulat şi avându-l ca invitat pe părintele Negoescu Răzvan de la Biserica „Sfinţii Voievozi” Ploieşti, în cadrul Parteneriatului şcoală-biserică.

Activitatea şi-a propus prezentarea transdisciplinară a personalităţii marelui domnitor.

Doamna profesoară de istorie, Mihaela Costache, a făcut o prezentare de ansamblu a domniei lui Constantin Brâncoveanu, având în vedere: situaţia politico-militară internaţională de la sfârşitul secolului al XVII-lea, situaţia Ţărilor Româneşti la sfârşitul secolului al XVII-lea, înscăunarea şi programul de consolidare a domniei lui Constantin Brâncoveanu, politica de echilibru pe plan extern, relaţia cu ţările europene, mazilirea lui Constantin Brâncoveanu.  

Articolul integral scris de doamna profesoară Elena Trifan poate fi citit în Revista „ CONFLUENŢE LITERARE” publicație internaţională de creaţie literară şi cultural-artistică.

http://confluente.ro/Elena_trifan_1402072331.html

PLOIEŞTIUL FACE PARTE DIN ISTORIA EROULUI NECUNOSCUT

Vineri, 25 aprilie, la Biblioteca "Nicolae Iorga" a fost vernisată expoziţia itinerantă "Eroul Necunoscut, simbol al eroismului naţional", a Muzeului Militar Naţional "Regele Ferdinand I". Expoziţia poate fi vizitată până pe data de 11 mai, între orele 9.00 - 19.00, urmând să ajungă în 11 oraşe ale ţării. Colonelul în retragere Chiper Constantin, de la Asociaţia "Cultul eroilor" Prahova, a amintit că anul acesta comemorăm 100 de ani de când s-a declanşat primul Război Mondial, iar această expoziţie este emoţionantă şi deosebit de importantă, mai ales în acest context. Pentru a cinsti memoria Eroului Necunoscut,  a cărui istorie e prezentată în imagini emoţionante în cadrul expoziţiei, au participat la vernisaj mulţi elevi ploieşteni, iar cei veniţi de la Şcoala "Sfânta Vineri" au purtat un steag pe tot parcursul vernisajului şi au transims un mesaj emoţionant din partea cercului lor, "Cultul eroilor". Eroul Necunoscut îi reprezintă pe toţi eroii care s-au jertfit, de-a lungul timpului, pentru ţară.

Alegerea Eroului Necunoscut

Valeria Bălescu, muzeograf la Muzeul Militar Naţional, a vorbit publicului despre acest Erou Necunoscut, care a izvorât dintre eroii primului Război Mondial. Pentru făurirea României Mari, s-au jertfit în jur de 800.000 de români, răniţi, morţi sau dispăruţi în război. Potrivit tradiţiei, urma să se ridice în Capitală un cenotaf al eroilor, pe care să fie depusă o "Carte de Aur", cu numele tuturor eroilor. Pentru că ţările aliate aveau deja cultul "eroului necunoscut", România a hotărât să renunţe la proiectul cenotafului, hotărându-se ca de "Ziua Eroilor", 17 mai 1923, să fie înhumate în Bucureşti, cu funeralii naţionale, rămăşiţele pământeşti ale unui "erou necunoscut, care să simbolizeze astfel sacrificiul tuturor celor ce-au căzut pentru ţară". La Mărăşeşti au fost aduse 10 sicrie cu eroi necunoscuţi căzuţi pe câmpurile de luptă, între care şi din judeţul Prahova. Eroul Necunoscut a fost ales de un copil de trupă, rămas orfan după război, pe nume Amilcar Săndulescu. Ţinut de mână de generalul Gheorghe Mărdărescu, el s-a îndreptat către cel de-al patrulea sicriu, rostind: "Acesta este tatăl meu!" Din mărturisirile lui Amilcar, aflăm că a făcut acest gest străbătut de un mare fior, iar cuvintele i-au venit pe buze pe negândite, în amintirea tatălui său. Pe drumul parcurs cu trenul de sicriul eroului necunoscut până la Bucureşti, s-au făcut numeroase opriri, în toate gările importante şi poporul l-a întâmpinat cu flori. În gara din Buzău, un invalid orb, adus de fetiţa lui, a venit cu flori pentru eroul necunoscut. Aruncând buchetul, a nimerit chiar pe sicriu şi a început să plângă, gândindu-se că poate a fost chiar camaradul său. Aceste simţăminte povestite azi, au fost trăite aievea de oameni care au luptat în război. Eroul Necunoscut a fost depus la Biserica Mihai Vodă până pe 17 mai, când a fost înhumat, cu toate onorurile cuvenite, în Parcul Carol, în prezenţa regelui României, Ferdinand I, a românilor de pretutindeni, a oficialităţilor civile şi militare din ţară şi străinătate.

O noapte la Ploieşti

În perioada comunistă, în 1958, trupul Eroului Necunoscut a fost strămutat în parcul din faţa Mausoleului Eroilor Neamului din Mărăşeşti. După revoluţia din decembrie 1989, prefacerile democratice au dat posibilitatea readucerii sale în Capitală. În 20 septembrie 1991, Eroul Necunoscut a fost exhumat şi depus pentru o lună în Mausoleu. Ceremonialul religios de readucere în Bucureşti s-a desfăşurat în cadrul manifestărilor dedicate Zilei Armatei şi pe 25 octombrie, cu un maiestuos cortegiu, Eroul Necunoscut a părăsit plaiurile vrâncene, poposind în oraşele importante de pe traseu. Ajuns seara la Ploieşti, a fost depus în Catedrala eroilor prahoveni, pentru o noapte. "Ne mândrim cu faptul că noi am fost în atenţia conducerii Ministerului Apărării Naţionale şi am fost aleşi pentru a-l primi pe Eroul Necunoscut la noi în Catedrală", a spus Chiper Constantin, colonel în retragere. O istorie în imagini,detaliată, a acestui moment, este prezentată în cadrul expoziţiei.    

Pe 26 octombrie 1991, cortegiul s-a deplasat spre Bucureşti şi în jurul prânzului a ajuns în Parcul Carol. La ceremonia de înhumare a Eroului Necunoscut au participat oficialităţi româneşti şi străine şi un numeros public, înfăptuindu-se astfel un măreţ act de demnitate naţională. Flacăra veşnică de la mormântul Eroului Necunoscut a fost aprinsă tot de un fiu al regimentului, Cătălin Năstase, orfan al revoluţiei din decembrie 1989.    

Roxana Manolache – Ziarul Telegrama, 28 aprilie 2014

         DEPUNERI DE COROANE LA MONUMENTELE EROILOR DIN MIZIL 

Cadrele militare în rezervă și retragere , membri ai filialelor județene ,,Aurel Vlaicu” si ,,Cultul eroilor”, au depus o coroană de flori la cimitirul eroilor din Mizil. O altă coroană de flori a fost depusă la monumentul eroilor mizileni din cartierul Fefelei, monument aflat în incinta Bisericii ,,Sfântul Nicolae”. Aici, în prezența cadrelor militare și a elevilor de la Școala Nr. 2 ,,Sfântul Nicolae”, care fac parte din Cercul ,,Cultul Eroilor”, însoțiți de cadre didactice și a tuturor credincioșilor aflați la biserică, preotul Ardeleanu Emilian a ținut o slujbă de pomenire a eroilor neamului căzuți pe câmpurile de luptă.

În centrul orașului, unde zeci de elevi de la instituțiile de învățământ din localitate, însoțiți de cadre didactice, salariați din aparatul administrativ al orașului, consilieri locali și un numeros public, au asistat la depunerea de coroane din partea primăriei și consiliului local, filialelor județene ,,Cultul Eroilor” și ,,Aurel Vlaicu”, poliției, jandarmeriei, pompierilor și a celor 2 licee din oraș. Primarul orașului, domnul Emil Proșcan, în discursul său, a trecut în revistă principalele evenimente la care ostașii români s-au jertfit pentru țară. Domnul plt.mj. (r) Eugen Grigore a ținut o alocuțiune despre însemnătatea acestei zile-Înălțarea Domnului, Ziua Eroilor.

Sirena primăriei și clopotele bisericilor din oraș au marcat momentul de reculegere în memoria eroilor patriei. Festivitatea s-a încheiat cu un moment cultural artistic susținut de elevii instituțiilor de învățământ.

Plt.mj. (r) Eugen GRIGORE

ZIUA EROILOR LA SINAIA

Primăria oraşului Sinaia a organizat în data de29 mai 2014, ziua când Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte Înălţarea Domnului, o ceremonie de comemorare a eroilor neamului.

În cinstea memoriei eroilor, la Cimitirul Eroilor de lângă Casino s-a ţinut o slujbă de pomenire, au rostit alocuţiuni Vlad Oprea, Primarul oraşului Sinaia și mr. (r) prof. Adrian Popescu, președintele Asociatiei ,,Cultul Eroilor” subfiliala Sinaia şi au fost depuse coroane de flori. Evenimentul a fost marcat și prin participarea elevilor Colegiului Militar Liceal „Dimitrie Cantemir” de la Breaza și prin dansul elevilor Școlii Generale „Principesa Maria”, îmbrăcați în costume populare.

25 octombrie, ziua Armatei României

(imagini pe pagina de facebook a asociației - https://www.facebook.com/cultuleroilor.prahova )

Vineri, 25 octombrie, s-au împlinit 69 de ani de la eliberarea de către armata română a părţii de nord-vest a Transilvaniei, ocupată în mod samavolnic de către Ungaria horthystă, prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, desăvârşindu-se astfel acţiunile militare pentru alungarea din ţară a cotropitorilor fascisto-horthyşti.

În ziua de 25 octombrie 1944 au fost puse la locul lor bornele de hotar pe graniţa de nord-vest a ţării. În semn de omagiu pentru părinţii şi bunicii noştri, care s-au jertfit pentru eliberarea patriei, şi în semn de recunoştinţă faţă de bărbaţii şi femeile în uniformă militară, care şi-au consacrat eforturile pentru apărarea hotarelor ţării şi libertăţii poporului nostru, în anul 1960 organele puterii de stat au stabilit ziua de 25 octombrie, zi de sărbătoare pentru Armata României.

Conform hotărârii guvernului Republicii Populare Române, începând din anul 1948 şi până în anul 1960, ziua Armatei României s-a sărbătorit la data de 2 octombrie, în semn de respect pentru ostaşii români, foşti prizonieri de război în lagărele sovietice, care la data de 2 octombrie 1943 au semnat pe teritoriul sovietic, actul de înfiinţare a Diviziei de Voluntari „Tudor Vladimirescu”. De remrcat că foarte puțini ofițeri s-au înscris în această unitate, majoritatea fiind teteriști, gradați și subofițeri.

După eliberarea localităţii Debrecen de pe teritoriul Ungariei, la data de 20 octombrie 1944, Diviziei i-a fost adăugată în titulatură şi denumirea acestei localităţi, prin hotărârea adoptată de Comandamentul Militar Sovietic, la propunerea comandantului Frontului 2 Ucrainean, mareşalul Malinovski.

Armata Română dispunea la 23 august 1944 de 3 comandamente de armată, 11 comandamente de corp de armată, 50 de divizii (din care 29 operative şi 21 de instrucţie), 11 flotile cu 71 escadrile de aviaţie (508 avioane de luptă), 4 brigăzi cu circa 200 baterii de artilerie antiaeriană, 125 nave de luptă fluviale şi maritime mai importante, şcoli militare, centre de instrucţie, fabrici de tehnică militară şi de muniţii, depozite, formaţiuni de servicii şi altele, cu un efectiv de circa 1.100.000 de militari. Acest potenţial militar a fost pus, imediat şi fără nici o condiţie, la dispoziţia Naţiunilor Unite, ceea ce a sporit raportul de forţe în favoarea acestora.

            Efectivele armatei române, care au participat la dezarmarea trupelor germane, în perioada 23 – 31 august 1944, concomitent la acoperirea graniţelor ţării de la Întorsura Buzăului până la Orşova şi la eliberarea completă a ţării, au fost formate din 11 comandamente de corp de armată şi 27 de divizii, plus forţele Aeronauticii, însumând peste 540.000 de luptători, din care au căzut în lupte peste 59.000 de soldaţi, gradaţi, subofiţeri şi ofiţeri (morţi, răniţi şi dispăruţi). O coincidenţă tulburătoare a făcut ca la eliberarea oraşelor Carei şi Satu Mare, unde s-au aflat ultimele rezistenţe ale inamicului pe teritoriul naţional, să participe divizii constituite din ostaşi aparţinând tuturor provinciilor româneşti, ceea ce reprezintă un strălucit simbol al unităţii naţionale: Divizia 9 infanterie (dobrogeni), Divizia 18 infanterie (transilvăneni), Divizia 3 infanterie (munteni), Divizia 11 infanterie (olteni), Divizia 21 infanterie (moldoveni) şi Divizia 1 cavalerie (bănăţeni), 

            În continuare, în conformitate cu prevederile Convenţiei de Armistiţiu, încheiată cu reprezentantul Naţiunilor Unite – Uniunea Sovietică – Armata Română a participat la eliberarea Ungariei, cu 2 comandamente de armată (A. 1-a şi A. a 4-a), 5 comandamente de corp de armată, 17 divizii (din care 11 de infanterie, 4 de cavalerie, 2 de munte), un corp aerian (15 escadrile cu 174 de avioane de vânătoare, bombardament şi observaţie), 2 brigăzi de artilerie antiaeriană (întrunite de la 1 ianuarie 1945 în Divizia 1 artilerie antiaeriană), un regiment de care de luptă, un regiment de pontonieri, 4 batalioane de drumuri, grupul operativ al brigăzii de căi ferate şi alte unităţi de diferite arme. Efective totale: 210.000 militari, din care au căzut în lupte peste 43.000 de ostaşi români.

Pe teritoriul Cehoslovaciei au fost angajate în luptă două comandamente de armată, 4 comandamente de corp de armată, 16 divizii (din care 11 de infanterie, 3 de cavalerie, 2 de munte), un corp aerian (20 de escadrile cu 239 avioane de luptă), o divizie de artilerie antiaeriană, un regiment de care de luptă, două regimente de pontonieri (unul la dispoziţia Frontului 3 Ucrainean), 6 batalioane de drumuri şi alte unităţi de diferite arme. Efective totale: 248.430 militari, din care au căzut în lupte peste 67.000 ostaşi români.

Pe teritoriul Austriei, la nord-est de Viena, au acţionat, între 9 aprilie şi 8 mai 1945, Regimentul 2 care de luptă (13 autoblindate şi 66 tancuri şi autotunuri) şi, între 23 aprilie şi 20 iunie 1945, câteva subunităţi de căi ferate.

În cele nouă luni (260 de zile de luptă) efectivele militare angajate de România în lupte s-au ridicat la peste 540.000 de combatanţi. Armata Română a străbătut în marşul ei peste 1700 km. (de la Marea Neagră până la Brâno), a traversat 17 masive muntoase şi a forţat 12 cursuri mari de apă, eliberând 3831 de localităţi, dintre care 53 de oraşe. Ostaşii români au provocat inamicului pierderi care s-au cifrat la 117.798 de prizonieri şi 18.731 de morţi găsiţi pe teren.

Faptele de arme ale ostaşilor români au fost citate de Comandamentul român şi Comandamentul Suprem Sovietic prin 7 ordine, 21 de comunicate de război şi alte ordine; peste 300.000 de soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri au fost decoraţi cu ordine şi medalii de război româneşti, sovietice şi cehoslovace şi în anii recenţi cu decoraţii ungureşti, slovace şi austriece. România a suferit dureroase pierderi: aproximativ 170.000 de ostaşi  şi un miliard şi două sute de milioane de dolari (valută 1938). Aşa cum apreciau corespondenţii ziarului „Sunday Times” din 7 ianuarie 1945  şi ai postului de radio Londra, într-una din emisiunile sale, din ianuarie 1945, România se situa „în al patrulea rând în ceea ce priveşte numărul de soldaţi cu care participă la bătălia pentru distrugerea nazismului”, iar postul de radio Paris din 13 ianuarie 1945, aprecia că România „a adus prin contribuţia ei o  scurtare a războiului cu cel puţin şase luni de zile şi a salvat viaţa a mii de soldaţi români şi aliaţi”.

            La încheierea războiului antihitlerist, armata română s-a întors de pe front cu steagurile de luptă acoperite de glorie, făcându-şi pe deplin datoria faţă de patrie şi de poporul român.

            Prahovenii şi-au adus o mare contribuţie la eliberarea ţării şi la înfrângerea armatelor hitleristo-horthyste, fiind încorporaţi în următoarele mari unităţi şi unităţi militare: Corpul 5 Teritorial, Divizia a 13-a Infanterie, Divizia 1-a Vânători de Munte, Regimentele de Infanterie 32 „Mircea” şi 7 Prahova, Regimentele de Cavalerie 10 Roşiori şi 3 Călăraşi, Regimentul 19 Artilerie, Regimentele 7 şi 9 Artilerie Antiaeriană, Flotila a 2-a de Aviaţie de Vânătoare, Şcoala de Ofiţeri în Rezervă nr. 1 Infanterie din Ploieşti şi alte formaţiuni militare.

            Armata română este supusă, în prezent, unor transformări structurale şi organizatorice pentru a fi în măsură să-şi îndeplinească misiunile de apărare a patriei şi de cooperare cu celelalte armate în diferite misiuni de luptă din Afganistan.

            În aceste zile premergătoare evenimentului evocat, administraţiile centrale şi locale, Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război, din M.Ap.N. şi M.A.I., Oficiul Naţional „Cultul Eroilor”, Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria” şi cadrele  militare active, în rezervă sau retragere din M.Ap.N., M.A.I. şi S.R.I., precum şi cadrele didactice din şcoli desfăşoară numeroase activităţi educative în localităţi şi şcoli, la cimitirele şi  monumentele eroilor, omagiind memoria bunicilor şi părinţilor noştri, care au luptat cu multă dăruire şi înalt spirit de sacrificiu pentru eliberarea pământului scumpei noastre patrii.

            În ziua de 25 octombrie se desfăşoară emoţionante evocări istorice, ceremonii militare şi religioase şi se depun jerbe şi coroane de flori la monumentele eroilor din localităţile României, Cehiei, Slovaciei şi Ungariei eliberate prin jertfele ostaşilor români în anii 1944 - 1945, 

Ne exprimăm speranţa că armata română va continua să fie garantul ordinii constituţionale şi a statului de drept din România.

 col. (rtr.) Constantin Chiper,

Vicepreşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, Preşedinte al Asociaţiei „Cultul Eroilor” Prahova

AUREL  VLAICU

100 DE ANI DE LA PRĂBUȘIRE: 13 septembrie 1913  ~ 13 septembrie 2013

               S-au împlinit 100 de ani de la moartea inventatorului român, aviatorului și pilotului militar ”AUREL VLAICU”, când s-a prăbuși cu avionul său ”Aurel Vlaicu No. II”, la 13 septembrie 1913 lângă localitatea Bănești, Județul Prahova.

            Aurel Vlaicu s-a născut la 19 noiembrie 1882 în Comuna Binținți, județul Hunedoara. Clasele primare le-a făcut în comuna natală, Binținți, iar cele de liceu, mai întâi la Orăștie, apoi la Sibiu. Urmează cursurile superioare al Politehnicii din Budapesta(1902) și Munchen(1903).

            De la Munchen, în anul 1907, Aurel Vlaicu a plecat la Pola pentru a-și face stagiul militar la marină. După terminarea stagiului militar, la 01 septembrie 1908 la insistențele lui Oscar Ursinus, care era nepotul proprietarul uzinelor de automobile Opel, se angajează la această fabrică. Aici credea că poate să-și realizeze visul său suprem – mașina de zburat. Aici a avut unele succese, construind câteva modele zburătoare.

              În 1908 se întoarce la Binținți, decis să-și atingă țelul suprem al vieții sale cu posibilități proprii. Astfel, el și-a reluat studiul și experiențele cu modelele sale zburătoare, pe care le întrerupsese la plecarea din Germania.

              În iunie 1909, Aurel Vlaicu construiește în comuna natală un planor. După aceasta se stabilește la București. Aici, sprijinit de numeroși prieteni, a construit un model de aeroplan, de dimensiuni reduse, cu care în zilele de 11 şi 20 octombrie 1909 a efectuat, în faţa unei comisii oficiale, condusă de Spiru Haret, ministrul Instrucţiunii Publice, o serie de demonstraţii cu aeromodelul conceput de el.

              Drept urmare, la 2 noiembrie 1909, Aurel Vlaicu a fost angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei din Dealul Spirii, și la insistența, pe lângă forurile de resort a lui Spiru Haret a obținut aprobarea pentru construirea aeroplanului ”VLAICU  I” în Arsenalul armatei. I-a fost pus la dispoziţie un atelier cu sculele şi lucrătorii necesari pentru construirea avionului, 2.000 de lei pentru achiziţionarea materialelor necesare şi, la Paris, a fost comandat un motor rotativ tip Gnôme de 50 CP.               

              Piesele componente şi montajul aparatului au fost gata în iarna anului 1910, dar avionul a fost gata de zbor abia la începutul verii, din pricina întârzierii cu care a sosit motorul din Franța.

              Duminică, 30 mai/12 iunie 1910, cu acest aparat – intrat în istoria aeronauticii române şi mondiale sub numele de aeroplanul ”Aurel Vlaicu No. I” – Aurel Vlaicu a început efectuarea primelor rulaje la sol şi iniţierea în tainele pilotajului pe câmpul de la Cotroceni (în spatele actualei fabrici de confecţii APACA, vis-à-vis de Regimentul de Gardă). După mai multe încercări nereuşite, în după-amiaza zilei de vineri, 4/17 iunie 1910, în urma unui rulaj de câţiva metri, avionul ”Aurel Vlacu No. I”, pilotat de creatorul său, a decolat şi a zburat circa 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, după care a aterizat uşor.

              Un prieten al lui Aurel Vlaicu, profesorul Gheorghe Murgoci, unul dintre apropiaţii A.S.R. prinţul Carol, îşi amintea că l-a informat pe acesta despre posibilitatea de încercare a aparatului în zbor, drept care şi-au dat întâlnire pe câmpul de la Cotroceni: „Era o după-amiază de vară, liniştită şi plăcută. După ce Vlaicu ne-a arătat aparatul, în hangar, a dat ordin soldaţilor să-l scoată afară. Pe câmp era puţină lume în ziua aceea, pentru că nu se anunţase încercarea de a zbura; câţiva prieteni şi gazetari, mai mulţi copii din mahalaua vecină şi soldaţii de serviciu. Când Vlaicu s-a suit în nacelă a fost un moment solemn; sunt sigur că toţi aveau, ca şi mine, o tremurătură de inimă pentru viaţa lui Vlaicu şi şedeau muţi, nemişcaţi; doar principele Carol s-a apropiat de aeroplan să vadă cum funcţionează ghidonul pentru cârme. Un soldat vine şi pune motorul în mişcare. Vlaicu face semn cu mâna soldaţilor ce ţineau coada aparatului să-i dea drumul. Cu un vâjâit asurzitor, aeroplanul o ia la goană în linie dreaptă peste câmpul neted, dar nu se înalţă de la pământ”.(Gheorghe Murgoci, „Primul zbor al lui Vlaicu”, în revista „Flacăra”, anul II, nr. 48.)

              A urmat încă o încercare nereuşită şi abia la a treia încercare, atunci când, pe baza consultărilor cu cei din jur, Aurel Vlaicu a folosit în alt mod profundorul, după cum relatează mai departe profesorul Gheorghe Murgoci:

            „Vlaicu pleacă în mare iuţeală; principele Carol şi cu mine ne aruncăm într-un automobil ce era la îndemână şi urmărim aeroplanul. Soldaţii şi prietenii lui Vlaicu erau înşiraţi în lungul câmpului, ca să poată vedea dacă toate roţile se dezlipesc de pământ... Urmărim cu mare băgare de seamă mersul aparatului; norişori de praf se ridicau de la cele trei roţi şi un fumuleţ opalescent se împrăştia de la motor; deodată vedem că aparatul se suie în faţă şi în momentul următor dispare şi norişorul de la roata dinapoi. Maşina toată plutea în aer şi se legăna într-o parte şi alta, cam la un metru de pământ... Vlaicu făcuse după cum stabilisem noi şi zburase; de mare emoţie şi poate de frică a aterizat după 40-50 de metri de zbor; sare din nacelă şi vine spre noi. Principele Carol îi iese înainte şi-i strânge mâna: Bravo, Vlaicule! Ai zburat”.

              „Mă menţinusem singur în aer”

              Visul lui Vlaicu se împlinise, aparatul imaginat de el zburase. Prin această realizare aeronautică, România a devenit a treia ţară din lume, după Statele Unite ale Americii şi Franţa, pe teritoriul căreia s-a zburat cu un aparat original, inventat, construit şi pilotat de un fiu al ţării respective.

              Era firesc faptul ca acest eveniment să fie comentat pe larg în presa vremii. În ziarul „Dimineaţa” din 19 iunie 1910 se relata: „Dând aparatului ceva mai multă benzină şi o viteză puţin mai mare, după 30 de metri de parcurs pe teren, aeroplanul s-a ridicat repede de la pământ la o înălţime de doi metri şi dacă inginerul Vlaicu n-ar fi manevrat de cârmă în jos, el s-ar fi înălţat şi mai mult continuându-şi zborul... Toţi cei de faţă au felicitat din plin pe aviator, care a fost luat de prinţul Carol în automobilul domnului Brătianu şi condus la hangar”. Iar un alt ziar, de largă circulaţie în perioada respectivă, „L’Indépendence Roumaine”, consemna faptul că: „Zborul de aseară nu este una dintre acele performanţe extraordinare cu care se bat recorduri stabilite, el constituie totuşi un record şi mai scump patriei noastre căci este vorba de o invenţiune românească şi care înseamnă un pas înainte chiar pentru progresul întregii omeniri. Astfel, primul zbor al lui Vlaicu a fost o victorie a întregului neam românesc, care prin aceasta s-a afirmat şi în acest domeniu al tehnicii din nou, după zborul lui Vuia, alături de marile state din occident, care au luptat pentru cucerirea aerului”.

              La rândul său, realizatorul acestui eveniment, inginerul Aurel Vlaicu afirma, într-un articol publicat anul următor în revista „Flacăra”:

             „Bucuria cea mai mare însă am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau pentru mine un record care-mi consacra maşina. Zburasem şi aceasta era principalul. Mă menţinusem singur în aer. Făcusem evoluţii neşovăielnice”.

              O nouă premieră: avionul folosit în scopuri militare

              Aurel Vlaicu nu urmase însă niciun curs de pilotaj şi de aceea a trebuit, în cursul lunilor iulie-august 1910, să execute numeroase zboruri pentru a putea cunoaşte mai bine posibilităţile aparatului său şi pentru a se putea perfecţiona în tainele pilotajului.

              Pe măsură ce căpăta experienţă, zborurile efectuate deveneau tot mai lungi şi la o înălţime tot mai mare.

              După unul dintre acestea, în care a zburat peste 6 km la 50 de metri înălţime, prinţul George Valentin Bibescu i-a înmânat o medalie de aur cu inscripţia: „În amintirea biruinţei zburătorului Aurel Vlaicu, de la 11 august 1910”.

              Impresionat de ce a văzut cu prilejul zborurilor efectuate de Aurel Vlaicu, A.S.R. principele moştenitor Ferdinand de România l-a felicitat călduros şi i-a spus:            „Dumneata, domnule Vlaicu, trebuie să zbori la manevrele militare! Zborul de adineaori, făcut pe un asemenea vânt, ne îndreptăţeşte să spunem că avem toată nădejdea în viitorul invenţiei dumitale”.

            Pentru a putea participa la manevrele de toamnă ale armatei noastre, Aurel Vlaicu a transportat aeroplanul său cu trenul de la Bucureşti la Slatina, unde l-a montat pe un câmp din faţa gării, aparatul fiind gata de zbor în ziua de 26 septembrie 1910.

            La ora 5 dimineaţa, Vlaicu a primit de la regele Carol I un ordin de operaţii pe care trebuia să-l ducă la Piatra Olt. Pe un vânt puternic a decolat şi a zburat la înălţimea de 500 de metri până la Piatra Olt, aterizând pe o mirişte, la câţiva metri de comandanţii militari şi de oaspeţii străini care asistau la aceste manevre.

            În prezenţa prinţului Carol, a principilor Frederik-Victor şi Francisc Joseph de Hohenzollern, a primului ministru, Ion I.C. Brătianu şi a ministrului de Război, generalul Grigore Crăiniceanu, coborând din avion, Vlaicu a înmânat A.S.R. prinţului moştenitor Ferdinand de România primul mesaj oficial adus pe calea aerului în ţara noastră. Felicitându-l pe Aurel Vlaicu pentru reuşita zborului, generalul Grigore Crăiniceanu i-a spus: „În urma dovezilor pe care le-ai făcut cu aeroplanul dumitale, Consiliul de Miniştri a aprobat raportul meu şi-ţi dă o recompensă de 50.000 lei”. Prin realizarea acestui zbor, România a devenit, după Franţa (august 1910), a doua ţară din lume care a folosit avionul şi în scopuri militare. Aparatul lui Vlaicu a fost, de fapt, primul avion militar din dotarea armatei române.

            După cinci luni de zboruri intense, avionul ”Aurel Vlaicu No. I” începuse să dea semne de oboseală, iar motorul nu mai prezenta siguranţa necesară pentru navigaţia aeriană, drept care s-a renunţat la el, aparatul fiind depozitat în hangarele de la Cotroceni (după moartea lui Vlaicu nu se mai ştie ce s-a întâmplat cu el). În aceste condiţii, Aurel Vlaicu a început construirea aparatului ”Aurel Vlaicu No. II”, o variantă îmbunătăţită a primului aparat, având elicele în întregime din lemn. Acest aeroplan era cel mai uşor, mai uşor de mânuit şi mai stabil dintre toate avioanele realizate până atunci.

           Cu aparatul ”Aurel Vlaicu No. II”, construit în atelierele Şcolii Superioare de Arte şi Meserii din Bucureşti, Aurel Vlaicu a început, în primăvara anului 1911, o nouă serie de zboruri demonstrative efectuând un turneu prin principalele oraşe din ţară. În acest context se cuvine reliefată participarea sa la serbările jubiliare organizate la Blaj de Societatea ASTRA din Sibiu şi zborul efectuat de Vlaicu în ziua de 16/29 august 1911, zbor admirat de cei peste 30.000 de participanţi la acest eveniment.

          „Vlaicu plutea ca un vultur românesc“

           După cum menţiona şi Petre Locusteanu, într-un articol publicat în revista „Flacăra” din 7 septembrie 1913, zborul lui Vlaicu de la serbările ASTREI poate fi considerat un moment de referinţă pentru inginerul român şi pentru istoria aeronauticii române: „Era la Blaj, în timpul serbărilor aniversare din 1911. Pe Câmpia Libertăţii, zeci de mii de oameni se adunaseră să vadă minunea vremii: pe om zburând. Câmpul, din mijlocul căruia la 1848 se înălţase cuvântul LIBERTATE, avea să câştige o nouă consacrare naţională: triumful aripilor croite din avântul propriului nostru neam.  Aerul Ardealului aştepta să fie cucerit atunci întâia oară. Iar cuceritorul era român... (...) Pe luciul acela verde se arătă deodată Vlaicu, între aripile ce singur şi-a plăsmuit.

          Toţi tac. Respiraţiile se subţiază. Monstrul înaripat alunecă lin pe pământ, împins de câţiva ţărani. Motorul începe să bombănească. Apoi, într-o clipă, botul maşinii se ridică să soarbă din lumina zărilor.  Şi Vlaicu îşi ia zborul sprinten, uşor, elegant. Mulţimea se închină: «Ajută-i, Doamne!» Femeile stau cu mâna la gură, stăpânindu-şi parcă un hohot de entuziasm sau o izbucnire de teamă. Caragiale lăcrimează.  Iar deasupra acestor talazuri omeneşti, Vlaicu plutea ca un imens vultur românesc, se rotea în cercuri mari, peste Câmpia Libertăţii, domn al dezrobirii de orice cătuşe pământene, înălţându-se mereu mai sus, tot mai sus, alergând din ce mai departe, tot mai departe, până ce tăie un lanţ de dealuri înalte şi dispăru.   Atunci, acelaşi fior săgetă mulţimea întreagă. Vlaicu zburase ca gândul. Şi acum un gând era parcă şi zborul lui, un gând mare ce zguduia toate inimile din piepturi, un gând simbolic de stăpânire a celor ce nu pot fi stăpânite de orice pământean.

              Şi de atunci Vlaicu, întâiul şi până azi singurul care a izbutit să facă aripi de vultur din dorul înăbuşit al românului, a rămas pentru fraţii de dincolo, ca şi pentru românii de aici, simbolul realizării gândurilor ce e sublim să le tăcem, solul fără pereche al înălţimilor pe care neamul nostru este menit să le învingă şi să le stăpânească”.

              „Gândacul” lui Vlaicu, în Austria, în 1912

              „Gândacul”, cum a fost denumit aparatul zburător creat de Vlaicu, reuşise să cucerească inimile tuturor românilor, rămânea ca acest aeroplan să se facă remarcat şi peste hotare. Ocazia prielnică a fost oferită de Expoziţia şi Concursul Internaţional de Aviaţie organizat în mica localitate Aspern, de lângă Viena, între 23-30 iunie 1912. Pentru a putea participa la acest concurs, Vlaicu neavând brevet de pilot a fost nevoit să facă, în zilele de 19 şi 20 iunie, mai multe zboruri demonstrative pe baza cărora Federaţia Aeronautică Internaţională şi Aeroclubul Austro-Ungariei i-au acordat, la 22 iunie 1912, brevetul internaţional de pilot cu numărul 52.

              Prezentat în expoziţia premergătoare concursului, aeroplanul românesc a făcut senzaţie prin simplitatea construcţiei şi uşurinţa manevrării sale.

              Într-un articol publicat în revista „Aeronautics”, octombrie 1912, Fritz Edelstein afirma despre acest aparat: „Monoplanul lui Vlaicu este unul dintre cele mai ieftine şi cu foarte multă stabilitate naturală. Preţul acestuia, inclusiv cel al motorului Gnôme de 50 CP, este de aproximativ 2000 de dolari”.

             La concurs au participat 43 de aviatori din opt ţări: Franţa, Austria, Germania, Italia, Belgia, Rusia, Iran şi România. Aeroplanul ”Aurel Vlaicu No. II”, care purta numărul de concurs 38 şi era singurul reprezentant al ţării noastre, pilotat cu măiestrie de creatorul său, a obţinut cinci premii datorită cărora ţara noastră s-a clasat pe locul trei, după Franţa (cu 12 participanţi) şi Austro-Ungaria (cu 17 participanţi).

              În mod firesc, în ţară, ecoul acestui succes răsunător a fost pe măsura lui. Relatări elogioase au fost publicate în toate jurnalele şi revistele din acea vreme.

              Iata cateva mentiuni din   revista „Flacăra” (numărul din 14 septembrie 1913), practic necunoscute cititorului de astăzi: „Într-o vreme când nici germanii, nici austriecii, nici ungurii, nici ruşii nu aveau încă un aeroplan naţional, Vlaicu născoceşte o maşină proprie, întemeiată pe principii ingenioase; îşi stăpâneşte maşina în zboruri îndrăzneţe; câştigă admiraţia lumii întregi şi premii însemnate la concursul aviatic de la Aspern; răscoleşte sufletele ardelenilor prin triumfalnicele lui zboruri de dincolo.”

              Ultimul zbor

              În vara anului 1913, Aurel Vlaicu a participat ca voluntar la cel de-al Doilea Război Balcanic, fiind asimilat gradului de căpitan (fără gradaţie), executând mai multe zboruri de recunoaştere deasupra Bulgariei, fapt pentru care a fost propus să fie decorat. După cum putem remarca, Aurel Vlaicu obţinea succese în toate direcţiile.

              Mai rămânea o singură năzuinţă de împlinit ca să se poată declara pe deplin mulţumit: stabilirea unei punţi aeriene între românii de pe ambele părţi ale munţilor Carpaţi.

             Sâmbătă, 31 august/13 septembrie 1913, Aurel Vlaicu s-a hotărât să facă şi această încercare temerară, mai ales că deja mai mulţi piloţi îşi manifestaseră intenţia de a realiza un zbor peste Carpaţi. În acea zi fatidică, Aurel Vlaicu a decolat, la ora 15 şi 20 de minute, pentru ultimul său zbor. A fost zborul lui spre infinit.

              Deasupra localităţii Băneşti, judeţul Prahova, aeroplanul său credincios l-a trădat...  sau, poate, inima pilotului, obosită de atâtea încercări, nu a mai putut face faţă... şi, atunci, Vlaicu a plecat să se odihnească puţin...

             Miercuri, 4/17 septembrie 1913, însoţit, pe străzile pavoazate cu drapele tricolore îndoliate ale Bucureştilor, de credinciosul său aeroplan ”Aurel Vlaicu No. I” (scos special din hangarele armatei pentru acest ceremonial), precum şi de o mulţime imensă, venită să omagieze pe acest adevărat erou naţional al aeronauticii române, trupul lui Aurel Vlaicu a fost dus la Cimitirul Bellu şi înhumat în parcela de onoare.

              ”Șoimul nostru ardelenesc a alunecat din slava cerului și s-a sfărâmat de acest pământ aspru, care-și răsbună astfel pe acela ce tindea să se desfacă mai mult din robia lui cea grea.

              Fecior de țăran fără carte, fără avere, fără sprijin, dintr-un neam căruia guvernul său îi vede numai păcatele, el s-a trezit într-o bună zi cu gândul că e frumos să zboare cineva, că el poate zbura, că trebuie să zboare... și că pentru aceasta e făcut pe lume. A trecut, ajutat de câțiva prieteni, toate piedicile neânțelegerii și neprieteniei și la capătul atâtor încercări zadarnice... el s-a pomenit în sfârșit acolo sus în cer zburând. De atunci n-a mai voit alta: n-a câutat un rost în viață, o funcție, o ocupație, un acoperământ, o vatră de familie, o iubire, nimic... Îi ajungea doar că al lui era cerul, cerul întreg!... Și când l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului românesc, frângând împotrivirile vântului, întrecând negurile neamului întreg, toți acei iobagi de ieri, setoși de libertate, de lumină, de neatârnare, i s-au închinat, nu numai ca unui fiu iubit, mai istețși mai viteaz decât ceilalți, ci ca unui vestitor, ca unui simbol...

              Astfel tânărul care isprăvește astăzi în mijlocul durerii tuturora, a fost un fericit, prin toată mărimea triumfului său, prin toată căldura iubirii ce deșteaptă în jurui. Și chiar acum, în clipa tragică, el a avut favoarea dumnezeiască de a sfârși în lumea pentru care trăise, care-l închinase cu totul - și care-l jertfi”.

              Se uită bărbați politici, se uită scriitori de renume. Pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii întinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: ”Și noi am avut pe Vlaicu”    Nicolae Iorga  

              *Organizația Județeană a Cadrelor Militare în Rezervă și în Retragere ”AUREL VLAICU” Prahova*, cu ONOARE și PROFUND RESPECT, poartă numele ONORIFIC al marelui om de știință, inventator, constructor de avioane, aviator și pilot militar de ”AUREL VLAICU” din anul 2004, cu acordul M.Ap.N. și prin ”Hotărârea Judecătoriei Ploiești”(Încheiere).

              Factorii determinanți care au dus la alegerea acestui nume au fost:

                   - marele inventator s-a prăbușit cu avionul ”Aurel Vlaicu No. II” pe teritoriul Județului Prahova, la data de 13 septembrie 1913 lângă Comuna Bănești;

                   - înainte să treacă Munții Carpați, Aurel Vlaicu a aterizat la Ploiești, pentru realimentare;

                   - Aurel Vlaicu a fost angajat al M.Ap.N. la Arsenalul Militar București, ca pilot militar;

                   - membrii organizției noastre, în proporție de peste 60% au lucrat la Divizia 16 Aviație și AAT.

              Trebuie precizat că la Conferința Extraordinară Județeană din octombrie 2004 au participat peste 100 de membrii și au votat în proporție de 100% ca organizația noastră să poarte numele ONORIFIC de ”AUREL VLAICU”.    

             PREȘEDINTELE   O.J.C.M.R.R.  ”AUREL VLAICU”  PRAHOVA

             Col.( r )GHEORGHE  STĂNCUȚU

LANSARE DE CARTE: Dicţionarul Enciclopedic de Drept Internaţional Umanitar

MOTO: „Viaţa noastră este legată de a tuturor. Nu poate fi fericit cineva care se uită numai la dânsul şi care aduce toate lucrurile spre interesul lui; trebuie să trăieşti şi pentru altul, dacă vrei să trăieşti pentru tine”SENECA

 Cercetare într-un domeniu exilat în zona ignoranţei generale? Iată un prim reper al unui eveniment aparte, care s-a derulat la  Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova,  dar și la Parlamentul României. Este vorba de lansarea unui dicţionar enciclopedic, creaţie a doi conaţionali înverşunaţi în pasiunea lor privind abordarea lumii printr-un ochean mai puţin obişnuit.

Vineri, 5 aprilie, la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova, în prezența unor personalități prahovene, a unor distinși oaspeți de la București dar și a unui numeros public, a avut loc lansarea primului volum al unei lucrări de înaltă ţinută academică: „Dicţionarul Enciclopedic de Drept Internaţional Umanitar – de la origini şi până în prezent.”

DICŢIONARUL ENCICLOPEDIC DE DREPT UMANITAR, este rezultatul unei lungi şi minuţioase munci de cercetare a mii de surse bibliografice, originale vechi şi actuale- tratate, convenţii internaţionale, lucrări de doctrină, în special ale societăţilor academice de profil, şi ale unor reputaţi cercetători, la care se adaugă lucrări pregătitoare ale unor conferinţe şi congrese internaţionale, comentarii ale C.I.C.R şi studii elaborate sub egida Institutului Internaţional de Drept Umanitar de la Sanremo, Societăţii de Drept Militar şi Dreptul Războiului de la Bruxelles ş.a., precum şi lucrări despre evenimente din perioade istorice îndepărtate.

Originalitatea lucrării se evidenţiază deopotrivă în conţinut şi în formă. Sub raportul conţinutului, lucrarea este un adevărat paradis umanitar, pe fundalul căruia strălucesc preceptele Antichităţii şi Evului Mediu, care au modelat comportamentul indivizilor şi al statelor în război. Originalitatea formei constă în prezentarea a două genuri publicistice – a unui dicţionar şi a unei enciclopedii, într-o unică lucrare.

Obiectivul principal al acestei lucrări este acela de a oferi publicului interesat, şi nu numai, o sinteză asupra fenomenului conflictologic, din perspectiva evoluţiei legilor şi obiceiurilor războiului, de la apariţia primelor reguli cutumiare şi până la ultimele codificări specifice domeniului.

Sperăm că „Dicţionarul Enciclopedic de Drept Internaţional Umanitar" va ajunge în toate instituţiile de învăţământ civile şi militare, universitare şi postuniversitare, particulare şi de stat, care au în programa lor ore pentru disciplina „Drepturile omului şi drept umanitar”. Acest dicționar, unicat în sistemul publicisticii juridice, conferă originalitate, precizie şi claritate terminologică fenomenului conflictologic, prezent pe scena istoriei din vremuri imemoriabile. Acest dicționar și acest domeniu nu ar trebui să lipsească din biblioteca și din preocupările tuturor instituțiilor şi organizaţiilor guvernamentale şi neguvernamentale prahovene cu răspunderi în acest domeniu, politicieni, jurnalişti, militari, poliţişti, etc.

Evenimentul s-a înscris în contextul împlinirii a 150 de ani de la înfiinţarea Comitetului Internaţional al Crucii Roşii – apărătorul şi promotorul Dreptului Umanitar Internaţional.

În vâltoarea evenimentelor existenţiale curente, cu greu ne mai aruncăm privirile în trecut, pentru a evita greşelile. Un astfel de moment s-a petrecut în urmă cu 150 de ani. Este vorba de înfiinţarea, la iniţiativa elveţianului Henry Dunant, a Comitetului Internaţional al Crucii Roşii. Impulsul iniţial l-a reprezentat celebra bătălie de la Solferino, soldată cu peste 40.000 morţi şi răniţi rămaşi pe câmpul de luptă, de soarta cărora, la acea vreme, nimeni nu era interesat. Este practic actul de naştere a Mişcării internaţionale de Cruce Roşie, un fenomen planetar, care a adus imense servicii omului aflat în suferinţă şi umanităţii aflată dificultate.

Autorii sunt prof. univ. dr. Ionel Cloşcă, preşedintele Asociaţiei Române de Drept Umanitar (ARDU), şi colonel (rez.) dr. Dumitru Codiţă, preşedintele Filialei Prahova ARDU și membru al Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova.

Lucrarea introduce în literatura juridică românească o experienţă publicistică inedită: o combinaţie între un „dicţionar”, conceput în registru enciclopedic, şi o „enciclopedie” cu puternice elemente de dicţionar.

De la dreapta la stânga în imaginea prezentată (vezi galeria de imaagini): profesorul universitar dr. Ionel Cloşcă, dr. Dumitru Codiţă şi profesorul universitar dr. Jipa Rotaru. Altfel spus, un discipol - între doi mentori...

Dr. Dumitru Codiţă este membru fondator şi apoi şef al Centrului de Drept Internaţional Umanitar al Armatei (1993 – 2008). El a fondat premiul anual „Tudor Radu Popescu”, acordat personalităţilor cu cele mai importante realizări în domeniul DIU, a creat publicaţia „Actualităţi juridice-drept militar şi drept internaţional umanitar”, a înfiinţat Clubul de drept internaţional umanitar, precum şi Centrul de documentare de Drept Internaţional Umanitar, din cadrul Cercului Militar Ploieşti. A fost membru fondator al Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar. Este fondator al seriei de lucrări „Colecţia Cartea ARDUPH”. Este autor, coautor şi coordonator a peste 20 de lucrări cu tematică umanitară. Mai este autorul concepţiei a trei regulamente de instruire a personalului armatei în domeniul DIU, în raport cu nivelul ierarhic al destinatarilor – DIU-1, DIU-2, şi DIU-3.

Coordonează arealul electronic www.arduph.ro dedicat dreptului internaţional umanitar ARDUPH este una dintre cele cinci filiale judeţene ale Asociaţiei Române de drept Umanitar.
Asociaţia grupează oameni de ştiinţă, diplomaţi, jurişti, cadre universitare, militari, medici, oameni de cultură, ziarişti, personal al Crucii Roşii, reprezentanţi ai cultelor, studenţi, elevi etc., care îşi exprimă adeziunea faţă de obiectivele sale şi acţionează pentru înfăptuirea lor.
Cine doreşte un… cap de pod, pentru a începe un dialog adecvat cu ei, poate recurge la contactarea by e-mail: arduph@yahoo.fr

"Lansarea de astăzi am aşteptat-o cu mare interes – a ţinut să precizeze după eveniment domnul prof. univ. dr. Ionel Cloşcă – deoarece lucrarea este unicat în sistemul publicisticii juridice. Ea conferă originalitate, precizie şi claritate terminologică fenomenului conflictologic prezent pe scena istoriei din vremuri imemoriabile. Am vrut să fie o lucrare completă, complexă şi de aceea am lucrat la ea aproximativ trei ani. Cuprinde în jur de 5000 de termeni şi ascunde în spatele acestora mii de documente consultate, începând cu cele mai vechi şi terminând cu cele din prezent. Mai mult decât orice,  am dorit să punem la punct o serie de confuzii care se fac, am dorit să precizăm nişte concepte, astfel încât lucrarea să fie un ghid, un etalon pentru ştiinţa românească. Astăzi am prezentat primul volum cu o mie cinci sute de pagini, iar volumul al doilea, care are ceva mai mult, este gata în manuscris, dar problemele financiare nu ne-au permis şi publicarea acestuia. Partea a doua este mai interesantă, într-o oarecare măsură, deoarece acolo punem accentul pe umanism. De asemenea, vom pune la dispoziţie o listă cu peste o sută de umanişti  din istorie. Încercăm astfel să scoatem dreptul internaţional umanitar din obscuritatea ignoranţei, a necunoaşterii."

Lucrarea a fost prezentată și la Parlamentul României.

Un număr de exemplare din ambele versiuni va fi pus la dispoziţia: Parlamentului României, unor ministere cu răspunderi în domeniul dreptului internaţional umanitar (MApN, MAE, MAI, MEC ş.a), Societăţii Naţionale de Cruce Roşie din România, Comisiei Naţionale de Drept Internaţional Umanitar şi a altor organizaţii cu preocupări de profil.

Sperăm ca lansarea acestui prim volum să ne deschidă calea spre identificarea soluţiilor menite să pună în valoare această lucrare. Adevărata provocare o reprezintă proiectata ediţie internaţională.

Versiunea internaţională va fi difuzată în străinătate la toate instituţiile şi organizaţiile cu profil similar cu care ARDU are relaţii de colaborare, precum şi la bibliotecile: ONU, Consiliului Europei, Uniunii Europene, Comitetului Internaţional al Crucii Roşii ş.a.

Cititori potenţiali?

Cercetători, cadre didactice universitare, diplomaţi, parlamentari şi oameni politici, jurişti, militari, funcţionari internaţionali, dar şi compatrioţi din instituţii şi organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale cu răspunderi în acest domeniu, jurnalişti, poliţişti, etc.

„Ultima jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de o creştere şi o codificare fără precedent a... normelor Dreptului Internaţional care are ca obiect protecţia persoanei umane. Astăzi este vorba de a veghea la respectarea acestor reguli” spunea Emanuela – Chiara Gillard (legal adviser at the Legal Division of the International Committee of the Red Cross).
Pentru ca acest lucru să se întâmple este necesară o mult mai mare implicare a instituțiilor care au, direct sau indirect, responsabilități în acest domeniu. Din păcate, până acum această implicare nu prea există.

Col.(r) Petrea Cujbă

Mai multe imagini pe pagina de facebook a asociației: https://www.facebook.com/pages/Asocia%C5%A3ia-Jude%C8%9Bean%C4%83-Cultul-Eroilor-Prahova/393425597432267?ref=stream

Bibliografie:

http://www.arduph.ro/in-pregatire-dictionar-enciclopedic-de-drept-international-umanitar-de-la-origini-pana-in-prezent/

http://adevarul.ro/international/in-lume/nume-cod-arduph-1_5159081200f5182b856faa5b/index.html

http://adevarul.ro/international/in-lume/discipolul-isi-respecta-mentorul-1_516315a500f5182b8599f298/index.html

Galeria personalitatilor care au absolvit Colegiul „Mihai Viteazul”

- un proiect al Asociatiei „Cultul Eroilor”

În această săptămână, Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova promovează, în rândul tinerilor ploieşteni, câteva proiecte culturale menite să aducă un omagiu unor personalităţi ale oraşului. Ieri, la Colegiul Naţional „Mihai Viteazul”, reprezentanţii asociaţiei au prezentat elevilor din câteva licee din Ploieşti proiectul unui bust al lui Liviu Librescu - profesorul român care, în timpul masacrului de la Universitatea de Stat şi Institutul Politehnic Virginia (SUA) din 2007, şi-a apărat studenţii cu preţul propriei vieţi. Asociaţia propune ca monumentul - creaţie a sculptorului Nicolae Lupu - să fie amplasat în faţa instituţiei amintite, absolvite şi de regretatul dascăl. Bustul ar urma să facă parte dintr-o „Galerie a personalităţilor” care au studiat sau au predat în prestigioasa instituţie ce continuă tradiţia Liceului „Sfinţii Petru şi Pavel” din municipiu. Profesorul de istorie Ion Petrescu, prezent la evenimentul de ieri, a menţionat că, după ample cercetări, a descoperit că numărul personalităţilor care au studiat sau au predat la acest colegiu şi au primit recunoaştere la nivel naţional şi internaţional este de 116. Se doreşte ca, în viitorul apropiat, să fie ridicate monumente în memoria câtorva dintre aceste persoane, spaţiul din apropierea liceului nepermiţând amplasarea a peste 100 de busturi. Printre cei care ar merita un loc în „Galeria personalităţilor” se numără: profesorul Nicolae Simache - unic în lume prin numărul mare de muzee întemeiate, poetul Nichita Stănescu, compozitorul Paul Constantinescu, astronomul Constantin Pârvulescu, arhitectul Toma Socolescu, endocrinologul Constantin Parhon. La acţiunea de ieri au mai fost prezenţi preşedintele Asociaţiei „Cultul Eroilor” Prahova, col. (rtr.) Constantin Chiper, prim-vicepreşedintele col. (r.) Puiu Cujbă, artistul plastic Nicolae Lupu - vicepreşedinte al asociaţiei (vezi Galeria de imagini). Acţiunea de ieri face parte dintr-un proiect mai amplu ce presupune amplasarea, în diferite zone ale oraşului, a unor monumente. Deocamdată, pentru acestea nu s-au găsit soluţii de finanţare. Acum două zile a fost prezentat, în centrul oraşului, proiectul monumentului „Fântâna lui Moş Ploae” pe care asociaţia l-ar dori amplasat în centrul Ploieştiului, iar astăzi, la Colegiul Naţional „Al. I. Cuza” va fi prezentat un alt monument propus de asociaţie: statuia lui „Alexandru Ioan Cuza”, ce ar urma să fie amplasat în parcul de pe strada cu acelaşi nume. Vineri, la Universitatea Petrol-Gaze, reprezentanţii asociaţiei vor propune ridicarea în faţa sediului UPG a unui monument inspirat de sacrificiul profesorului Liviu Librescu. Toate proiectele sunt realizate de sculptorul ploieştean Nicolae Lupu.

Ana MAXIM, Ziarul Prahova, Joi, 4 aprilie 2013

Profesorul Liviu Librescu, comemorat printr-o statuie în faţa UPG Ploieşti