ASOCIAŢIA                                              
JUDEŢEANĂ                                    ,,CULTUL EROILOR”
  PRAHOVA

Date geografice. Bucovina, care a reprezentat Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică adiacentă oraşelor: Rădăuţi, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung-Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret, Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ din Ucraina.

Repere istorice.Ţinut românesc din cele mai vechi timpuri, teritoriul Bucovinei a făcut parte din voievodatul Moldovei, fiind anexat de Austria în 1775. Devine Ducatul Bucovinei în 1849, unindu-se ulterior cu celelalte provincii româneşti la 15/28 nov. 1918.

Pînă în 1774, nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina se individualizează în cadrul Imperiului Habsburgic. Denumirea se impune treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. (Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875.

În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română; în 1793 s-a introdus învăţământul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuţi.

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că Bucovina era slab populată, numărul de locuitori fiind de circa 70.000, dintre care 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. În 1918 a devenit una din regiunile dezvoltate ale Regatului Român. Până în anii 1940, în Bucovina exista o covârşitoarea majoritate de populaţie română şi mici minorităţi de germani, evrei, armeni, lipoveni, ucrainenii, polonezi etc., convieţuind toţi într-o recunoscută armonie. Pe lîngă acestea, a existat o vreme şi o minoritate secuiască importantă, aşezată în zona râului Suceava. După prigonirile din secuime din anul 1764, mii de secui au emigrat în Bucovina (exemplu Dorneşti). În secolul al XIX-lea guvernul maghiar a decis colonizarea secuilor din Bucovina în Regatul Maghiar, în Voivodina, deoarece asimilarea secuilor era foarte intensă. În anul 1941, secuii încă rămaşi în Bucovina au fost colonizaţi în localităţi din Voivodina, iar după 1945 au fost colonizaţi în comitatul Tolna (Ungaria).

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau deputaţi în parlamentul imperial de la Viena, ceea ce înseamnă că Imperiul Habsburgic recunoştea caracterul majoritar al românilor. La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaştere a românităţii Bucovinei. Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă şi acela de Mare Duce al Bucovinei.

Este creată Dieta Ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru şi roşu, dispuse vertical, având la mijloc stema Bucovinei), stemă (reprezentând capul de bour), precum şi toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

Unirea cu România. Pregătireamomentului de unire cu Patria Mamă s-a făcut încă din anii neutralităţii, prin încheierea unei Convenţii de neutralitate cu Rusia care s-a realizat la la 18 sept/    1 oct. 1914. Textul notei ruse era formulat astfel: „Ca urmare a convorbirilor noastre, am onoarea de a vă face această declaraţie: 1. Rusia se obligă să se opună la orice  atingerea a statu-quo-ului teritorial al României în graniţele actuale; de asemenea, ea se obligă să recunoască României dreptul de a-şi anexa părţile din monarhia Austro-Ungară locuite de români. În ce priveşte Bucovina, principiul naţionalităţilor va servi drept bază la delimitarea teritoriilor anexate de Rusia şi de România. Această delimitare se va săvârşi potrivit constatărilor făcute la faţa locului. Ele vor numi în acest scop o comisie interadministrativă, care va primi instrucţiuni pline de spirit împăciuitor de care sunt însufleţite ambele guverne. România poate ocupa teritoriile menţionate când crede de cuviinţă. Rusia se obligă să obţină din partea cabinetelor de la Londra şi Paris aprobarea instrucţiilor de mai sus”. S-a convenit ca această Declaraţie să fie ţinută secret până în momentul când România va anexa teritoriile ce sunt menţionate mai sus. În aceeaşi zi Diamandi, ministrul României la Petersburg, confirmând primirea scrisorii de mai sus, adaugă: „În schimbul acestei declaraţii, sunt autorizat de d. Brătianu, preşedintele Consiliului de Miniştri al României să vă spun că România se obligă, la rândul ei, a păstra o neutralitate prietenoasă faţă de Rusia până în clipa când ea va ocupa părţile din monarhia autro-ungară locuite de români”. După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, respectiv dezmembrarea imperiului în state naţionale, Consiliul Naţional al Bucovinei, întrunit la 28 noiembrie 1918, hotărăşte în majoritate unirea cu România. Voturile majoritare au venit din partea românilor, germanilor, evreilor şi polonezilor, iar cele împotrivă, doar din partea minorităţii ucrainiene. Ca urmare a hotărârii Consiliului Naţional, trupele române au intrat în teritoriu, consfinţind actul şi zădărnicind manevrele militare ale Galiţiei ucrainiene. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial în 1919, prin Tratatul de Pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919. După 143 ani de ocupaţie habsburgică,Ţara de Sus a Moldovei numită de ocupanţi Bucovina, revine la România şi se integrează în viaţa statului naţional unitar român.

1 Decembrie 1918 este una dintre cele mai mari sărbători din istoria neamului românesc. Omagierea acestei date se impune de la sine. Noi considerăm acest eveniment ca fiind momentul astral al neamului nostru. Discuţiile care au apărut uneori în spaţiul public privind oportunitatea desemnării acestei date drept zi naţională a statului român, ori reticenţele care străbat câteodată, faptul că în decurs de 124 de ani România a avut desemnate trei date (10 Mai,    23 August şi 1 Decembrie) ca zile naţionale nu justifică în niciun chip orice atitudine sau reacţie de respingere, apatie ori nepăsare. Fiecare dată anterioară desemnată zi naţională s-a impus, ori a fost impusă (cazul celei de a doua), modului de organizare statală ori de interesul mediatic şi dominator al puterii politice (23 august). Data de  1 Decembrie se subordonează în modul cel mai pur istoriei şi devenirii naţionale a poporului nostru. Din acest considerent, o considerăm ca cea mai îndreptăţită să i se atribuie această demnitate.

O apatie generală,  pare a se fi instalat în ultima vreme faţă de istoria naţională şi de momentele sale fundamentale, precum şi faţă de eroi şi faptele lor. Nu mai sesizăm omagierea dezinvoltă a evenimentelor istorice. Mass-media şi autorităţile statale, nu par a acorda atenţia cuvenită trecutului istoric. De multe ori, atunci când organele statale se implică în festivităţile de sărbătorire a faptelor istorice, impresia lăsată este aceea de interes politic, de câştig electoral. Istoria şi-a pierdut din statutul educaţional, de disciplină şcolară cu vocaţie formativă a unui cetăţean care să-şi cunoasă trecutul, să-l preţuiască şi să se mândrească cu acesta.

La aniversarea evenimentelor istorice nu vedem implicate şcolile, primăriile, biserica, organizaţiile nonguvernamentale, cetăţenii ţării. Ele nu mai sunt nişte evenimente trăite la nivelul comunităţii locale şi naţionale. De cele mai multe ori, ele sunt marcate formal, „din
orden” de la centru, de autorităţile locale şi naţionale. Omagierea multor evenimente de istorie naţională trebuie să  stârneascăî fiorul, emotivitatea şi participarea la aceste momente. Această efuziune naţională nu apare din senin. Ea se construieşte şi cere eforturi metodice şi competente. Dar această preocupare nu există şi este  şi este grav pentru devenirea conştiinţei noastre naţionale!

În contextul actual, iniţiativa Asociaţiei Judeţene „Cultul Eroilor” Prahova de a edita o revistă şi de a puncta marile evenimente din istoria neamului sunt de-a dreptul lăudabile. Eforturile unor cadre militare şi cadre didactice sunt fără îndoială onorabile şi au o puternică valoare de exemplu. Militarii, învăţătorii, profesorii şi preoţii şi-au făcut datoria faţă de neam.
Rezerviştii încearcă astăzi, mai mult decât alţii, să menţină ori să sensibilizeze în rândul opiniei publice sentimentul mândriei naţionale şi a patriotismului. Cinste lor!

De peste un  deceniu, pe baza unei hotărâri a Senatului României din 1998, în calendarul anual al principalelor manifestări de rezonanţă naţională a fost înscrisă şi ziua de 29 iulie – decretată zi a IMNULUI  NAŢIONAL  AL  ROMÂNIEI – întrucât în această zi, cu 163 de ani în urmă, deci la 29 iulie 1848, în focul pregătirii şi desfăşurării revoluţiei din acel istoric an „când toată suflarea românească era într-o fierbere creatoare”, în Parcul „Zăvoi” din oraşul Râmnicu-Vâlcea s-a cântat, pentru prima dată, în public, cântecul revoluţionar paşoptist Deşteaptă-te, române!, care din aprilie 1990 a devenit oficial Imnul nostru naţional.

În ordine cronologică, este al cincilea cântec de acest gen muzical din istoria ţării, după Imnul Regal, adoptat în 1884 şi cele trei variante cântate în perioada 30 decembrie 1947-22 decembrie 1989.

Textul cântecului paşoptist Deşteaptă-te, române! a fost scris de către poetul ardelean Andrei Mureşianu, la câteva zile după marea Adunare Naţională de la Blaj, din 15-17 mai 1848 şi publicat la Braşov în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, nr. 25 din 21 iunie 1848-pe aceeaşi pagină cu „Proclamaţia de la Islaz”, la numi o lună după ce, la 24 mai 1848, văzuse lumina tiparului excepţionala poezie „Deşteptarea României” de Vasile Alecsandri. Pentru a nu fi confundată cu acea creaţie literară, poetul Andrei Mureşianu şi-a intitulat poezia sa „Un răsunet-Marşul anului revoluţionar 1848”.

Dacă în privinţa originii textului literar al cântecului Deşteaptă-te, române! nu au fost niciodată discuţii, în legătură cu partitura muzicală şi originea acesteia s-au ivit, de-a lungul timpului, nenumărate comentarii.

În acest sens, au fost întreprinse ample studii şi cercetări de către personalităţi marcante ale ştiinţei istorice româneşti - Nicolae Bălcescu şi Nicolae Iorga, de către vestiţii istorici şi critici literari - Titu Maiorescu şi Gh. Bariţiu, precum şi de o seamă de muzicieni români, printre care: Gavriil Musicescu, Iacob Mureşanu, Ion Popescu Pasărea, Gh. Ciobanu, Viorel Cosma, Petre Brâncuşi, Vasile D. Nicolescu, Romeo Ghircoiaşu, Vasile Vasile ş.a. Din aceste studii tezultă următoarele note dominante:

1. Cântecul Deşteaptă-te, române! s-a născut în focul pregătirii Revoluţiei Române de la 1848 din Ţara Românească şi Transilvania, ca şi celelalte lucrări muzicale cu evident caracter patriotic: Sfântă zi de libertate, Apelul moldovenilor la luptă-de compozitorul Alexandru Flechtenmacher sau Marşul lui Iancu. Cântecul Deşteaptă-te, române!, după cum afirma scriitorul Iosif Vulcan, a devenit în acel an „Evanghelia naţională a vremii” sau „Marsillieza poporului român”.

2. Rădăcinile melodiei se află în tradiţiile muzicii noastre populare, de unde a pătruns în partiturile pentru pian de la începutul secolului al XIX-lea, sub genericul „creaţiei naţionale”, iar prin notaţia psaltică a timpului, în muzica ilustrului compozitor  şi dascăl de
muzică psaltică Anton Pann.

3. Muzicianul Anton Pann – deopotrivă literat şi folclorist - „cel isteţ ca un proverb” după cum scria Mihai Eminescu – a îmbinat melodia cunoscutei romanţe cu caracter patriotic „Din sânul maicii mele” – cu textul poeziei Adio. La Târgovişte semnat de scriitorul Grigore Alexandrescu. În această structură cântecul a fost publicat, pentru prima dată, în ziarul „Curierul românesc” din 2-4 august 1832.

4. În căutarea unei melodii cu important caracter patriotic, pentru a scrie un „sonet care să fie cântat împreună cu amicii ce urmau să participe la o întâlnire de suflet în grădina cu cireşi a preotului braşovean Vonifaţie Pitiş, poetul Andrei Mureşianu l-a rugat pe protopsaltul George Ucenescu (1830-1896), cel mai valoros elev al lui Anton Pann, care în acea perioadă era cantor la vestita Biserică «Sfântul Nicolae»  din Şcheii Braşovului, să-i cânte mai multe melodii de probă.”

Dintre cele cântate de George Ucenescu, poetul Andrei Mureşianu a ales melodia „Din sânul maicii mele”, pe care a scris, într-o noapte, alte versuri, respectiv, textul viitorului cântec Deşteaptă-te, române! (text publicat ulterior în revista „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”). George Ucenescu a învăţat rapid noul text şi l-a cântat pe melodia cântecului „Din sânul maicii mele” la petrecerea amicală menţionată.
Printre invitaţi s-au aflat şi cei patru fruntaşi ai Revoluţiei din Ţara Românească: Nicolae Bălcescu, I.C. Brătianu, Cezar Boliac şi Gh. Magheru, participanţi la marea Adunare Naţională de la Blaj din 15-17 mai 1848 şi care, în drum spre Bucureşti, au făcut un popas de câteva zile la Braşov. Toţi invitaţii de la acea întâlnire amicală „au învăţat şi cântat împreună cântecul Deşteaptă-te, române!, mulţumind şi urând viaţă şi sănătate poetului Andrei Mureşianu”.

„Din ziua aceia cântul Deşteaptă-te, române! s-au făcut cel mai plăcut şi fa­miliar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea a-l cânta mai bine şi regulat”, spunea Gheorghe Ucenescu, într-o însemnare făcută în 1852.

5. Interzis de către autorităţile maghiare ale vremii, acest superb cântec revoluţionar paşoptist a trecut cu noul text în Ţara  Românească, sporind, în primul rând, entuziasmul populaţiei orăşeneşti din Râmnicu Vâlcea, „cu ocazia aprobării Constituţiei şi sfinţirii steagurilor naţionale”.

6. Unul dintre colaboratorii profesorului Anton Pann, mitropolitul Moldovei I.P.S. Iosif  Naniescu (1875-1902) „a dus vibranta melodie în Moldova, a cărei partitură o avea personal din anul 1839 de la Anton Pann şi a oferit-o reputatului compozitor şi dirijor Gavriil Musicescu-fondatorul Corului Mitropolitan din Iaşi.

7. Compozitorul, profesorul şi dirijorul Gavriil Musicescu-cel care a câştigat concursul naţional pentru „Imnul Vânătorilor” din Ploieşti, concurs organizat de către Primăria Municipiului Ploieşti, în anul 1897, cu ocazia inaugurării grandiosului Monument al Vânătorilor ploieşteni, introduce cântecul Deşteaptă-te, române! în repertoriul Corului Mitropolitan din Iaşi, cu care a efectuat răsunătoare turnee artistice în anii 1889 şi 1900, în Ardeal, Banat şi Ţara Românească (inclusiv în Ploieşti şi Sinaia), pretutindeni fiind apreciat şi elogiat.

Ilustrul compozitor intervine însă asupra liniei melodice, ritmice şi structurii armonice, dând cântecului un statut de imn, scris în ritm binar. În acelaşi timp, introduce acest cântec în splendida culegere „Doisprezece melodii naţionale” cu care participă la Expoziţia Universală din Paris, deschisă în anul 1889 şi unde primeşte, pentru această culegere, Medalia de aur.

8. Prin anii 1885-1888, în Transilvania, compozito-rul Iacob Mureşanu a publicat o variantă instrumentală a cântecului, menţinând totuşi ritmul ternar.

9. Ultimele intervenţii pentru a defini, din punct de vedere muzical, structura de imn a cântecului Deşteaptă-te, române!, aparţin reputaţilor compozitori D.G. Kiriac (în Ţara Românească) şi Ion Vidu (în Banat).

Se poate afirma astfel că, la statutul de imn a cântecului Deşteaptă-te, române!, din punct de vedere melodic, ritm şi armonic, au contribuit compozitori de excepţie din toate provinciile istorice româneşti.

În cei 163 de ani care au trecut de la Revoluţia din 1848, cântecul Deşteaptă-te, române! a răsunat pretutindeni în ţară, la toate manifestările şi evenimentele istorice: Unirea Principatelor Române, Războiul de Independenţă, cele două războaie mondiale, la marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, la 28 martie 1918-împreună cu „Hora Unirii” în Marele Sfat al Ţării de la unirea Basarabiei cu România, la 27 noiembrie 1918 la Cernăuţi-cu ocazia unirii Bucovinei cu România, la numeroase activităţi ale Societăţii „Astra” şi ale instituţiilor de învăţământ şi cultură din judeţele ţării.

Cântecul Deşteaptă-te, române! a fost inclus în toate culegerile de cântece pentru 2, 3 şi 4 voci, tipărite în veacul trecut şi în în prima jumătate a secolului XX. A fost cântat în multe dintre localităţile locuite de românii din afara actualelor graniţe ale României.
Textul a fost tradus şi în limbile altor popoare (bulgar, iugoslav, italian, francez) iar în anul 1900 a fost imprimat pe disc de ebonită în SUA, în interpretarea solistului Al. Pascu. Peste zece ani, respectiv în 1910, o fanfară militară reunită din Bucureşti şi Iaşi, a realizat prima versiune instrumentală a Imnului Deşteaptă-te, române!, iar renumitul cor mixt din Lugoj, dirijat de maestrul Ion Vidu, în acelaşi an, 1910, a imprimat prima versiune corală ce s-a răspândit în toate provinciile româneşti.

Astfel de imprimări au avut loc şi în perioada interbelică, dar mai ales după 1950, de către prestigiosul Ansamblu Artistic „Doina” al armatei, sub bagheta ilustrului şef de orchestră Dinu Stelian, artist al poporului (fiu al Prahovei).

Cântecul Deşteaptă-te, române! s-a cântat înainte de 1989 la numeroase şi importante manifestări artistice dar şi la revolta din 15 noiembrie 1987 a muncitorilor braşoveni, precum şi în zilele Revoluţiei din 1989, după care a devenit, oficial, Imnul Naţional al României, consacrat prin „Constituţia” ţării din 1991. Astfel, conform acesteia, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de Drapelul tricolor, Stema ţării şi Sigiliul statului.

Fie ca aceste modeste gânduri să constituie un binemeritat omagiu adus autorilor cunoscuţi şi necunoscuţi ai celebrului imn paşoptist Deşteaptă-te, române!. Dorim să devină şi în veacurile ce vor urma un veritabil simbol al luptei românilor pentru libertate şi dreptate naţională, independenţă şi suveranitate, neatârnare şi bună convieţuire cu celelalte neamuri de pe acest pământ - şi, de ce nu, Marsillieza şi Evanghelia noastră naţională-sfinţită prin jertfa de sânge a moşilor şi strămoşilor noştri în lupta lor dârză şi neînfricată pentru apărarea gliei şi a fiinţei acestui brav şi viteaz popor.

Sub faldurile sale sonore, vom fi, vom fi mereu învingători!

În ziua de 28 iunie 1916, pe la prânz, Petre Marinache, postaşul comunei Vâlcăneşti, i-a adus tatei ordinul de mobilizare. Dându-şi seama că nu a putut să ascundă suspriza, s-a simţit dator să spună:

- Sigur că trebuie să mergem să ne facem datoria, dar mâine e serbarea şi eu ...

- Da, dacă e vorba de serbarie, domnu`nvăţător, uite scriu pe dosu` ordenului, „Înmânat la 29 iunie, orele 6 seara”, semnez şi pun pecetea poştii.

După serbare, care a ţinut vreo şase ceasuri, puţini oameni au dormit în Vâlcăneşti, minţile lor erau pline de cântecele patriotice pe care le repetaseră la nesfârşit, de cuvintele învăţătorului, de versurile recitate de copii, de chiuiturile de la dansurile populare. Se simţeau de parcă ar fi băut o zi întreagă. Dar era o beţie eroică, frumoasă.

A doua zi, 30 iunie, la ora 5 dimineaţa, când de-abia se luminase, când tata se urca în căruţa lui nea Istrate, împreună cu alţi trei care primiseră şi ei ordin, să-i ducă la gara Plopeni, peste o sută de inşi au venit săl petreacă.
Înainte ca Istrate să dea bice cailor, tata s-a ridicat în picioare în căruţă:

- Oameni buni, plec la război pentru patrie. Dacă dă Dumnezeu să scap, am să mă întorc la voi, numai că atunci Vâlcăneştii vor fi în România Mare ...

Pe la ora 3 după amiază, tata ajungea la poarta Regimentului 6 „Mihai Viteazul”.
Drumul îl cunoştea bine. Aici făcuse stagiul militar „cu termen redus”, din vara anului 1907 până în vara lui 1908, când se „liberase” cu gradul de sergent – furier. La poartă, sergentul de zi, văzându-i ordinul de mobilizare, zise:

- Sergent Popescu C. Dumitru, fuga la don` căpitan Dăianu, la cancelarie, zice că ştii unde e, te aşteaptă de alaltăieri.

Fostul lui comandant, pe atunci locotenent, îl întâmpină, răstit, ascunzând o simpatie caldă:

- Bine că te-a adus Dumnezeu, Popescule! Am trei tâmpiţi de furieri, nu sunt în stare de nimic. Uite, aia e masa ta, ăla e scaunul tău, te lipeşti de ele şi nu te mai dezlipeşti decât când te trec nevoile. Am vorbit la cazarmament, o să-ţi aducă un pat cu tot ce trebuie şi ţi-l pune colo, pe săliţă; vine plutonierul de la „efecte” şi-ţi aduce tot echipamentul, maistrul armurier ţi-aduce puşca, baioneta, muniţia. De ieri eşti „în porţie”, îţi aduce să mănânci aici. Ai înţeles? Stai să-ţi arăt ce ai de făcut ...

Peste trei zile era năuc. Totuşi începea să se obişnuiască cu programul de lucru de peste zece ore pe zi, şi începuse să mai lichideze din rămânerile în urmă. Îl mai râcâia însă ceva şi, până la urmă, îşi luă inima în dinţi:

- Don`  căpitan, azi am mai scris trei ordine de lăsare la vatră şi cinci mobilizări pe loc ... – căpitanul ridică privirea spre el, întrebător – Eu cred că ăştia sunt toţi  nişte „învârtiţi” ...

- Sergent, asta nu este treaba ta! Tu doar scrii ordinele, le semnează colonelul. Poate că unii dintre aceştia sunt cu adevărat bolnavi, ori poate sunt singurii sprijinitori ai unei familii numeroase. Sau poate că sunt  necesari acolo unde se găsesc, la c.f.r. ori la poştă, ori ... Or mai fi şi „învârtiţi” printre ei... Şi ce, noi nu suntem „învârtiţi”? Crezi că ceilalţi, ofiţerii şi trupa, care fac instrucţie zece ceasuri pe zi pe vipia asta, care au picioarele pline de băşici şi de rosături, nu ne invidiază pe noi?  Pe mine m-a „învârtit” colonelul, că mi-e naş, m-a cununat cu o nepoată a lui şi mi-a botezat cei doi băieţi... Pe tine te-am „învârtit” eu, că am nevoie de tine şi am să te ţin cu mine cât oi putea... Eu n-am stofă de erou şi nici tu nu ai... Dar ne facem datoria aici, şi facem treabă bună...

După încă două zile, duminică la prânz, căpitanul i-a zis:

- Popescule, te-nvoiesc să te duci acasă, uite biletul de voie, îţi împrumut şi bicicleta mea, dar diseară, la 6 să fii înapoi.

A făcut o oră şi junmătate, 11 kilometri, până în comuna suburbană Pantelimon, şi-a oprit tot atâta timp pentru întoarcere şi i-au rămas două ceasuri. A sărutat mâna părinţilor, şi-a îmbrăţişat cele două surori şi pe fratele cel mic, s-a spălat bine, s-a primenit, a lăsat mamei, să i le păstreze, hainele civile şi a înghesuit în raniţă schimburi curate. Au luat masa şi au vorbit până a venit timpul de plecare. Mama sa, coana preoteasă, l-a condus până la poartă şi l-a petrecut niţel pe drum. I-a spus, mai mult şoptit:

- Băiatul mamii, ai trei fraţi în armată. I-a şi dus în „zonă”. Dacă începe războiul, poate faci cumva, să te-nvârteşti, să nu ajungi pe front...

- Sărut mâna, mamă! – atât a mai spus tata şi a început să pedaleze. Pe drum, tot timpul îi venea să lângă. S-a hotărât ca, a doua zi, să-i ceară căpi-tanului, să-l treacă la partea activă. Dar nu i-a cerut.

S-au împărţit în două şi ofiţerii şi trupa, formându-se un regiment nou, s-a făcut o nouă ordine de bătaie. Apoi batalioanele, unul câte unul, au plecat în „zonă”. Tata a rămas la „partea sedentară”, cu căpitanul lui şi cu alţi până-ntr-o sută de oameni, sub comanda unui maior.

A venit războiul şi au trecut cele două săptămâni de victorii şi de entuziasm. Curierul de la regiment venea tot la două zile, dar cu tolba plină de veşti rele. Tata trăsese la „şapirograf” trei feluri de formulare, pe care le completa şi le trimitea, după caz famiilor. Erau unele pentru morţi, din care nu lipsea cuvântul „eroic”, altele pentru răniţi, comunicând şi spitalul unde se găseau, altele pentru „dispăruţi” (poate prizonieri), exprimând speranţa că sunt în viaţă. Unele nume le mai ştia, pe câţiva, din „leatul” lui şi-i mai amintea chiar şi chipurile lor, pentru toţi îl durea inima. Se simţea ca un trădător, ca un dezertor...

Cea mai mare zguduire a simţit-o în prima zi din noiembrie. Transcria în registre un ordin de zi al colonelului în care era citat caporalul Hăisan Moise. Pe acesta îl cunoscuse bine. Era leat cu el şi avusese în dormitor patul lângă al lui. Era un băiat cumsecade, liniştit şi prietenos, împăcându-se foarte bine cu toată lumea. Dar avea un cusur, pe care încerca să-l ascundă, era fricos, fricos rău. Când trebuia să tragă prima oară cu puşca, s-a îngălbenit şi a căzut jos. Când i-a venit rândul prima dată ca să facă de gardă, tata a stat cu el o jumătate de noapte ghemuit în fundul gheretei ca să-i arate că nu se întâmplă nimic... Se mai dedase niţel cu armata, dar camarazii tot l-au poreclit „Fricămare” şi aşa i-a rămas numele.

Fapta lui era descrisă în ordin. În zorii zilei, se oferise voluntar ca cercetaş, trebuind să vadă dacă inamicul şi-a schimbat poziţiile faţă de cele de seara. A plecat din avanposturile noastre, printr-o văioagă ascunsă. După nici doi kilometri, greu de parcurs, a văzut trupe nemţeşti, mărşăluind pe drum. A înţeles că nu mai are cum să-i anunţe pe ai noştrii, deja patrulele de avangardă îl depăşiseră. Şi atunci a început să tragă cu puşca. Nu se ştie, dacă a tras în nemţi sau în aer, dar nemţii au răspuns şi ei cu foc viu. Duelul s-a auzit bine de pe poziţiile noastre unde s-a dat imediat alarma. Inamicul a fost respins până mai departe. Pe Hăisan, l-au găsit rece cu opt gloanţe în trup. „Eroul de la cota 608”, cum era numit, fusese decorat post mortem cu „Virtutea Militară”, şi avansat sergent.

Pe tata, pur şi simplu l-a podidit plânsul.

În seara de 20 noiembrie, a venit ordin ca şi „partea sedentară” să se evacueze la Târgu Ocna. Numai că, a doua zi, maiorul le-a spus, spre seară, că cele cinci vagoane (de fapt, el primise şase, dar păstrase unul pentru rude sau vânduse locurile) sunt pline ochi şi că o parte din arhivă rămâne s-o ducă ei.

- Cum, cu ce? , domnule căpitan… Cu trenu`, cu maşina, cu aeroplanul, cu zepelinu`, cu vaporul ori cu spinarea. Ţi-am lăsat patru furgoane şi două căruţe rechiziţionate şi 14 oameni, pe lângă furierul dumitale, ţi-am lăsat o hartă de stat major, un binoclu… Dacă nu ajungeţi la Târgu Ocna, vă trimet la Curtea Marţială ca dezertori.

Au plecat pe 22 noiembrie, în zori. În prima zi vremea fost bună şi au putut face peste 35 de km. Pe urmă a plouat necontenit vreme de patru zile. De-abia în seara de 26 a stat. Dimineaţa următoare, drumul începuse să se zbicească şi aburii se ridicau de peste tot. Pe la ora 9, când drumul se apropia de marginea pădurii, cerul era senin şi dăduse soarele, atmosfera era curată şi se vedea până departe. Păduricea ţinea până la buza unei râpe care cobora până la râul Ialomiţa. Din ploile din zilele trecute apa venise mare, din mal până în mal. Nici vorbă s-o treci prin vad. Căpitanul ieşi dintre copaci, puse binoclul la ochi: podul era la locul lui, nu-l distrusese nimeni. Părea cam la vreo 2 km. distanţă, din care, 1,5 km. prin pădure şi apoi pe un drum care şerpuia coborând râpa.

Înainte de a da ordinul de plecare, căpitanul mai făcu cu binoclul un tur de orizont. Deodată, uitân-  du-se spre sud, se albi la faţă:

- Uită-te acolo, Popescule! Vezi nemţii? Se îndreaptă spre pod… Cred că sunt vreo patru kilometri, dar n-au calabalâc ca noi; ajungem cam odată. Nu sunt mai mulţi ca noi, dar sunt oameni tineri, voinici, obişnuiţi cu războiul… au arme bune, ne fac praf. Am putea să-i aşteptăm să treacă. Dar dacă se opresc acolo, dacă sunt trimişi tocmai să pună mâna pe pod? Ne fac praf şi ne capturează arhiva regimentului. Trebuie s-o fac! … Sergent, ascultă ordinul!

Îi spuse tatei ce trebuie să facă, îi dădu binoclul, îşi luă carabina lui personală, cu două ţevi, gloanţe, revolverul şi dispăru în vâlceaua adâncă a unui pârâu care cobora spre gârlă. Nemţii se apropiaseră mult, după vreun sfert de oră dispărând şi ei din vedere. După o vreme, când probabil trecuseră de gura pârâului, se auziră două focuri de puşcă, apoi aproape imediat, altele
multe greu de numărat. Aşteptau cu sufletul la gură până când îl văzură pe căpitan apărând în locul unde îi văzuseră înainte pe nemţi. Înţelese că planul acestuia reuşise şi dădu ordin convoiului s-o pornească, dar să nu iasă din pădure, iar el rămase cu binoclul la ochi. Din când în când se auzeau focuri de armă, tot mai slab, tot mai departe. Şi, după o jumătate de oră, l-a văzut pentru ultima dată pe căpitan pe un vârf de colnic, departe de tot. Era cu revolverul în mână, se întorcea de jur-âmprejur şi trăgea, dar şi în el se trăgea din toate părţile. De auzit nu se auzea nimic, dar cu binoclul se vedea destul de clar. Căpitanul fu nimerit de câteva ori, până când fu doborât, prăvălindu-se într-o râpă adâncă.

Tata se înclină, şopti „Doamne, primeşte-i jertfa!” şi plecă în fugă.

Trecură podul fără nici un necaz, ba un ţăran care îi ajunse din urmă le dădu vestea bună că nemţii nu trecuseră încă râul şi le umplu un bidonaş cu ţuică de zarzăre. Merseră întins vreo trei ore şi opriră să se odihnească şi ei şi caii. Atunci, tata îi strânse şi le zise: „Oameni buni, domnul căpitan a murit la datorie”! Soldaţii răspunseră în cor: „Dumnezeu să-l ierte! O fost un om bun!” tata mai zise: „A fost mai mult decât atât, a fost un erou!” şi le turnă în ceştile lor de tablă câte puţină ţuică.
Cu capul descoperit, cu ochii în lacrimi, lăsară să picure câte un strop pe pământ, ziseră „Dumnezeu să-l ierte” şi băură.

Spre seară, un soldat îi şopti tatei:

- Don`sergent, fiţi cu ochi pe Grigore, că în noaptea asta dezertează… E de prin părţile astea, satul lui e la vreo 7-8 kilometri de drumul pe care mergem… A, nu-l ştiţi pe Grigore! A făcut şapte ani armata. A dezertat de cinci ori şi de fiecare dată l-au adus jandarmii şi drept pedeapsă i-au prelungit stagiul…

Tata l-a vegheat toată noaptea, dar Grigore n-a fugit. Dimineaţa a socotit că e mai cinstit să-i spună. Grigore a zâmbit hâtru:

- Don` sergent, e adevărat, am fost dezertor. Dar atunci era pace, era un joc al meu cu armata. Acum când ţara e sfâşiată nu mai poţi fugi.

Merseră mai departe, cu grije, trimiţând cercetaşi înainte şi pe laturi, dar de nemţi nu mai dădură. În schimb se adăugă un duşman şi mai teribil, frigul.

În ultima zi a lui noiembrie, rebegiţi ca vai de ei, prin lapoviţă, ajunseră la râul Buzău. Apa era mare, umflată şi repede, iar spre maluri începea să se prindă o pojghiţă de gheaţă. Podul însă nu mai exista. Îl azvârliseră în aer ai noştri în retragere. Aleseră un loc care părea a fi un vad. Cu chiu cu vai, trecură căruţele şi trei furgoane, dar al patrulea se abătu probabil puţin de drumul celorlalte şi roata din spate stânga nimeri într-o groapă, înclinând periculos furgonul.

Când auzi gălăgia, Grigore, un adevărat uriaş, sări din primul furgon care trecuse şi veni pe mal şi-şi dădu îndată seama ce se întâmplă. Strigă: - Eu cunosc bine apa Buzăului. Se apropie o viitură. Legaţi frânghii de furgon şi când strig eu, trageţi.

Intră în apă, ajunse la roata cu pricina, ochi o bârnă care ieşea din lemnăria furgonului, se aplecă şi puse umărul sub ea, strigă „Acum!”, ridică, toţi ceilalţi traseră de funii şi biciuiră caii, roata ieşi din groapă şi furgonul se urni şi ajunse pe mal şi-l urcă. Grigore ieşi şi el, ud leoarcă până la umeri, cu dinţii clănţănind. Tăbărâră pe el, îl dezbrăcară, îl şterseră cu nişte cearceafuri uscate, îi găsiră şi nişte rufărie curată, îl înfăşurară în trei pături, îi turnară pe gât toată ţuica rămasă în bidonaş. Dar degeaba, era tot mai fierbinte, nu mai vorbea, doar gemea, tuşea părând că se sufocă.

Spre norocul lor, în seara următoare s-au întâlnit cu un regiment românesc, retrăgându-se cu pierderi, după bătălia de la Râmnicu-Sărat şi care i-a luat cu el. Imediat după întâlnire, l-a căutat pe medicul regimentului:

- Domnule căpitan, avem un bolnav grav, se chinuie, frige.

- Bine sergent, nu vezi că a murit? Opriţi-vă şi îngropaţi-l… Nu, domnule doctor, este eroul nostru, îl ducem cu noi şi-l îngropăm în Moldova…

În după amiaza zilei de 8 decembrie, ajuns la Târgu Ocna, tata fu primit de colonelul comandant. Acesta îl ascultă mai bine de două ceasuri, fără să-l grăbească şi foarte atent. Când termină, zise:

- Sergent, şi tu şi oamenii tăi, sunteţi nişte eroi. De Dăianu, ce să mai vorbesc, mi se rupe inima, ca şi de acel Grigore al tău. Lasă în grija mea răsplăţile ca şi pedepsele… Uite ce ai de făcut: mâine dimineaţă predai căpitanului Costache oamenii şi tot ce aţi adus cu voi. La ora 10 fix te prezinţi la mine. Te-ncui   într-o cămăruţă, în spate, şi-mi faci un raport; îmi pui pe hârtie tot ce mi-ai povestit, tot. Îmi predai foile mie în mână şi pe urmă eşti liber restul zilei şi poimâine, să te odihneşti şi să-ţi iei rămas bun. Răspoimâine dimineaţa pleci la Botoşani, la Şcoala Militară de Ofiţeri de Rezervă. Şi ţine minte: Războiul de-abia a început!

La rândul său, Preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Kiril de Smolensk şi Kaliningrad, a afirmat că decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române reprezintă „o încălcare gravă a rânduielilor canonice, un pas care va duce la distrugerea unităţii sfintei ortodoxii”. Ierarhul rus nu s-a sfiit să avertizeze Biserica Ortodoxă Română că aceste acţiuni „nu vor ramîne fără urmări”, anunţând că Sinodul Patriarhiei Ruse pregăteşte deja o declaraţie oficială în acest sens. Celor doi ierarhi ruşi, li s-a alăturat Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, Vladimir, care a apreciat decizia Sinodului Bisericii Ortodoxe Române ca pe „un amestec direct şi agresiv în teritoriul canonic al altei entităţi bisericeşti”, cerând totodată revocarea ei sub pretextul evitării unui conflict între enoriaşi şi preoţi.

Dacă cineva îşi inchipuia că argumentele de bun simţ de care uzează Biserica Ortodoxă Română, ori reînnoirea invitaţiei sale la dialog pe teme canonice vor avea ecou printre conducătorii Bisericii Moscovite, se înşeală amarnic. Noul val de acuzaţii ale acesteia nu urmăresc cum  n-au urmărit niciodată vreo clarificare a diferendelor prin dialog canonic ci reafirmarea unui „crez” inflexibil şi intimidarea conducerii Bisericii Ortodoxe Române într-un moment în care miza „războiului” pentru Basarabia a crescut enorm. Acum nu mai e vorba doar de recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei ci chiar de pierderea de către Biserica Rusă a patrimoniului eparhiei sale din Moldova, patrimoniu care a fost revendicat printr-un proces la CEDO de aceeaşi Mitropolie a Basarabiei, în calitatea sa, juridic recunoscută, de succesoare a fostei Mitropolii a Basarabiei, (desfiinţată abuziv de sovietici în 1940 şi 1944). Faţă în faţă cu spectrul acestui dezastru, Patriarhia Moscovei foloseşte întregul arsenal logomahic deprins în îndelungata ei cârdăşie cu ideologiile ruso-bolşevice,  pentru a construi o nouă diversiune.

Clişeele propagandei seculare se disting destul de clar în structura acestor comunicate. Mai întâi Patriarhia Moscovei trebuie să menţină constant fluxul de acuzaţii, pentru că numai acuzând la rândul său, poate submina acuzaţiile întemeiate ale Bisericii Ortodoxe Române prin cultivarea unei promiscuităţi derutante (conform percepţiei destul de comune că „hoţul care strigă hoţii” este mai credibil decât hoţul care tace). În al doilea rând, Biserica Rusă proiectează asupra adversarilor păcatele de care suferă ea însăşi. În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română „distruge unitatea Sfintei Ortodoxii” ci Biserica Ortodoxă Rusă, iar antecedentele agresivităţii sale în raport cu alte biserici ortodoxe sunt relevante: delegaţia Patriarhiei Moscovei s-a retras de la „Întâlnirea de dialog catolic-ortodox” de la Ravenna (2007) datorită prezenţei delegaţiei ortodoxe estoniene (Patriarhia Moscovei consideră Estonia parte a teritoriului său canonic); Biserica Ortodoxă Rusă se află de mult timp în conflict deschis cu Biserica Ortodoxă Rusa din afara Rusiei; In anul 1688, Biserica Ortodoxă Rusă, intrată în era expansionistă, transferă mitropolia Kievului de sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice sub jurisdicţia sa (se declanşa astfel lungul şir de conflicte cu Patriarhia Ecumenică pe care Patriarhia Moscovei a subminat-o constant, încercând să-i ia locul); Între anii 1801 şi 1811, ca urmare a anexării Georgiei de Răsărit, de către Rusia, întreaga Biserică a Georgiei a fost absorbită în structurile Bisericii Ruse, punând astfel capăt autocefaliei sale; Între anii 1787-1792, începe imixtiunea Bisericii Moscovite în viaţa religioasă a românilor, Generalul Potemkin numind ca exarh al Moldo-Vlahiei, un ierarh rus, în ciuda protestelor Patriarhiei Ecumenice. În timpul războiului din 1806-1812, ţarul Alexandru I înfiinţează un exarhat subordonat sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse cuprinzând Mitropolia Moldovei şi a Ţării Româneşti, scoase în mod samavolnic de sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice iar mitropoliţii Ţării Româneşti şi Moldovei sunt înlocuiţi cu oameni fideli Rusiei. După anexarea Basarabiei, în anul 1813, administraţia rusă a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei jurisdicţie cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru dar şi regiunea de dincolo de Nistru. Fosta Episcopie a Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice a fost desfiinţată iar parohiile ei înglobate
în noua eparhie cu sediul la Chişinău. După ocupaţia sovietică a Basarabiei (1940,1944) Biserica Moscovită îşi extinde din nou jurisdicţia în spaţiul ortodoxiei româneşti (la fel ca în cazul Georgiei sau Ucrainei) nederanjată în niciun fel de complicitatea aberantă cu un regim care-şi fixase ca obiectiv distrugerea religiei.

În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română „este o jucărie în mâinile politicienilor cu înclinaţii naţionaliste...” ci Biserica Ortodoxă Rusă a fost şi se pare că a rămas aservită cu totul ţelurilor hegemonice ale naţionalismului rus, suprapuse mai târziu de cele ale internaţionalismului bolşevic.

În realitate, nu Biserica Ortodoxă Română s-a lăsat antrenată într-o „aventură cu tentă expansionistă” ci Biserica Rusă are, după cum s-a văzut, o constantă vocaţie expansionistă. În fond, Biserica Ortodoxă Rusă şi nu Biserica Ortodoxă Română ne furnizează modelul exemplar al căderii unei biserici ortodoxe „sub tirania istoriei” şi-al degradării teologiei ortodoxe, prin participare la tot felul de ideologii ficţionale . Prinsă într-o îmbrăţişare sufocantă de către puterea seculară, sclerozată în postura de apendice birocratic, resuscitată în inima mistificării slavofile şi răsturnată iarăşi în ţărână de către bolşevici, Biserica Moscovită a sfârşit prin a lua chipul şi înfăţişarea puterii seculare, căreia i-a asimilat organic, fantasmele şi practicile imperialiste. Care sunt însă, etapele şi în ce constă mecanica acestei pervertiri?

Totul a început în secolul al XVI-lea, odată cu naşterea temei conform căreia, după căderea Romei în erezie şi a Constantinopolului sub turci, Rusia devenise păstrătoarea adevăratei credinţe, noul Israel şi cea de-a treia Romă. Din acel moment, ţarii vor privi Biserica ca pe un stâlp al autocratismului, ca pe un instrument de actualizare a proiectelor sale.

Reforma de inspiraţie protestantă a lui Petru cel Mare din 1721 dă lovitura de graţie libertăţii Bisericii, deposedând-o de unica ei şansă de a se sustrage fatalei tentaţii imperialiste. Odată cu emiterea Regulamentului spiritual, ţarul desfiinţează rangul patriarhal şi stabileşte că Biserica va fi condusă de Sfântul Sinod, controlat printr-o serie de organisme administrative. Împăratul devine controlor şi capul de facto al Bisericii, care este redusă la statutul de departament al Statului.

Ca urmare a acestei suprimări a autonomiei, la sfârşitul secolului XVIII-lea, biserica rusă suferă o adevarată hemoragie de autoritate şi se vede subminată din toate părţile: de jos, unde înfloresc o serie de secte care drenează fervoarea populară, dar mai ales de sus, din zona aristocraţiei, creatoare a unei sinteze între teozofia occidentală şi patristica greacă. Căutând să umple golul lăsat de birocratizarea ortodoxiei, diferite curente religioase se confruntă şi fuzionează pe deasupra capului Bisericii Ortodoxe Ruse, amorţită de staza în care-o scufundase Petru cel Mare: catolicismul, pietismul, încercarea de reformă protestantă a împăratului Alexandru.

A doua fază a pervertirii Bisericii Ortodoxe Ruse coincide cu insurecţia mitologiei ficţionale a slavofilismului. Înglobând teologia ortodoxă, slavofilismul se instalează în corpul dezafectat al Bisericii Ortodoxe Ruse, animându-l cu preţul ideologizării, al intoxicării cu fantasmele imperialismului rus. Procesul, cu totul paradoxal, este developat de Alain Besançon: „Peste tot, ideologia combate şi dezrădăcinează religia. În Rusia, prin slavofilism, ideologia începe redeşteptând religia. Religia renaşte aici....sub forma coruptă a unei ideologii religioase”. Printr-o contagiune firească, religia ortodoxă şi Biserica Ortodoxă reinvestite cu demnitate şi substanţă de către o istorie-fictivă, sacralizează această istorie-fictivă şi, odată cu ea, ideologia care-o manipulează. Cercul se închide, ideologia se confundă cu religia şi religia cu ideologia, exteriorul ajunge să coincidă cu interiorul. Manipulării pe care imperiul o exercitase din afară asupra bisericii, Biserica Rusă îi „răspunde” auto-manipulându-se, falsificându-se  dinăuntru prin încorporarea mistificării slavofile. În timp ce în Europa secularizarea scoate religia de sub tutela statului şi societatea de sub tutela religiei, Biserica Ortodoxă Rusă alunecă într-un contrasens teribil, crezându-se, în virtutea fantasmagoriilor slavofile: „viitorul istoric al umanităţii”, „societatea perfectă” ori „realitatea mistică” a Rusiei. În timpul împăraţilor Nicolae I şi Nicolae al II-lea, controlul pe care procuratorii imperiali îl exercită asupra Bisericii Ortodoxe Ruse prelungeşte şi satisface  fervoarea ei slavofilă, orchestrând o nouă expansiune ortodoxă, atât în interior, asupra sectelor protestante, cât şi în exterior, asupra tuturor teritoriilor anexate. Biserica Rusă ajunge cu voia ei, „o jucarie în mâinile politicii expansioniste ruseşti”  un instrument extrem de util punerii în act a celei mai fecunde progenituri slavofile-proiectul panslavist (ce urmarea să transforme Moscova în capitală a unui imperiu ortodox îndreptăţit să se extindă asupra întregului spaţiu balcanic al ortodoxiei). Ca şi liberalismul, secularizarea ajunge în Rusia prea târziu şi, ce e mai grav, durează prea puţin.
Atunci când religia iese, oarecum, de sub tutela statului, în 1917, contaminarea ei slavofilă este ireversibilă. Această contaminare pregateşte terenul pentru primirea „botezului” marxist-leninist, fiindcă, în viziunea slavofilismului, în Rusia „orice este de preferat unui regim liberal occidental, orice chiar şi un regim bolşevic” (după expresia neoslavofilului Berdiaev la Alain Besançon).
Scurtei perioade în care Biserica Rusă îşi restaurează autonomia, înscăunându-l pe Patriarhul Tihon (1918-1919) îi urmează prigoana sistematică a bolşevismului. Confruntată cu politica de anihilare a statului sovietic, infiltrată de aşa zisele grupări „reformatoare” create de CEKA, Biserica Rusă intră în ultimul stadiu al coruperii sale, subordonându-se regimului bolşevic. În iulie 1927, mitropolitul Serghie de Nijnâi Novgorod, simpatizant al socialismului, ajuns locţiitor al Patriarhului (1926-1943) semnează o Declaraţie de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de puterea sovietică, fondând prin aceasta „principiul loialităţii”, adica al supunerii bisericii faţă de statul comunist. Serghianismul, ultima treaptă a degrădarii ortodoxiei ruseşti, fertilizat de avatarurile sovietizate ale slavofilismului bântuie pâna azi etosul Bisericii Moscovite. Iată de ce Biserica Rusă este impenetrabilă la dialog şi la autoritatea canonică, tot aşa cum bolşevicii ori slavofilii erau impenetrabili la pluralism, la raţiune şi la „Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului”. Iată de ce, evidenţei istorice a expansiunii ruso-bolşevice în Basarabia, Biserica Rusă îi contrapune fantasmagoria originii slave a moldovenilor, izvorâtă din mitologia slavofilă şi girată ştiinţific de infailibila ideologie comunistă. Michelet semnala „tendinţa imperiului rus de a fi din ce în ce mai mai puţin un stat şi din ce în ce mai mult o religie”. Iată că după prăbuşirea imperiului sovietic, înterregnul e asigurat cu succes de Biserica Rusă, care tinde să fie din ce în ce mai puţin o biserică, pentru că a ajuns să se creadă din ce în ce mai mult un imperiu.

Foarte de tânăr, Stere a manifestat un noncon-formism politic, suferind de avântul revoluţionar al multor intelectuali, un fel de modă în Europa. În 1883 este arestat şi trimis în Siberia, unde va rămâne în puşcărie timp de 8 ani. Trebuie amintit că, pentru acele vremuri, în comparaţie cu Transilvania care se afla tot sub un regim imperial absolutist, dar avea două instituţii solide, respectiv Biserica Ortodoxă şi Biserica Unită, în cele două mari centre culturale şi politice respectiv Sibiu şi Blaj, Basarabia, a suferit enorm de pe urma lipsei unor instituţii autohtone, care i-ar fi dat o identitate culturală şi politică distinctă, sub cizma opresoare a celui mai involut sistem imperial european. Sosit în ţară, îşi termină studiile, afirmându-se ca un strălucit profesor universitar, om politic şi literat, ajungând unul dintre respectaţii liderii politici.

Ca om politic, Stere a fost o personalitate ati-pică, după unii „stranie”. Mare strateg şi doctrinar politic, cu rădăcini adânci în realităţile vremii, acesta nu a făcut parte din structurile puterii politice. Probabil, anii grei de ţemniţă într-un imperiu în care şovinismul făcea ravagii pustiitoare, impactul cu naţionalismul şi antisemitismul exagerat în patria mamă, cărora le picase victime mari personalităţii ale lumii politice şi culturale româneşti (ex. A.C. Cuza), l-au determinat să adopte o linie mediană, specifică unui elitist, intelectual de o înaltă ţinută etică şi morală, venit dintr-o lume provincială, care provoca invidie în cercurile intelectualilor şi oamenilor politici ai vremii.În perioada neutralităţii (1914-1916), îl găsim în tabăra care susţine politica bătrânului rege Carol I,  care îşi respecta tratatele militare cu Tripla Alianţă, ştiind mai bine ca oricare altul dintre oamenii politici ai vremii ce înseamnă cuvântul dat şi onoarea respectării unui tratat militar. Primul ministru Ion I.C. Brăti-anu se afla în cealaltă tabără. Folosindu-se de politica „imperativului naţional”, acesta urmărea o trecere de partea Antantei, care s-a şi realizat. La intrarea României în război, C. Stere rămâne în tabăra „germanofililor”. Pentru Stere, Rusia făcea parte din Antantă. Numai ideea că România putea intra într-o alianţă militară în care se afla şi Rusia îl tulbura. Imperiul rus al scalavagismului nu putea fi comparat cu elitistul Imperiu german. După încheierea războiului, care se soldează cu înfrângerea Puterilor Centrale, „germanofilii” sunt trecuţi prin furcile caudine ale blamului public, marea lor majoritate printre care şi Stere, fiind întemniţaţi pentru „colaboraţionism” şi „trădare” în favoarea germanilor care ocupaseră jumătate din regatul României, inclusiv Bucureştiul în 1916-1918.

În 1921, cu ocazia validării ca deputat de So-roca, în şedinţa Camerei din 4-9 martie, i se aduce învinuiri de colaborare cu Germania. Stere se numără printre foarte puţinii „germanofili” care a stat cu capul sus, răspunzând interpelărilor: „Da domnilor deputaţi, pot să fiu învins, dar nu-mi plec capul.  Ca orice om am păcatele şi greşelile mele. Dar [...] umilinţele şi suferinţele care mi-au fost sortite să le trăiesc în cei 35 de ani încadraţi între temniţa rusească şi puşcăria românească din Văcăreşti, nu mi-i ruşine de trecutul meu.”
Printre lucrurile care nu i se puteau ierta lui Stere se număra vizita făcută la Marele Cartier german şi la Berlin, în 1917, când înmânează conducătorilor politici germani un „Memoriu” din al cărui capitol 3, se poate deduce angoasa pe care Stere o simţea faţă de politica Rusiei şi a tuturor vexaţiunilor acesteia, pe care le cunoştea: „Fie că România intră cu cele două Puteri imperiale într-o combinaţie economică şi politică în genul Europei Centrale, fie că formează o unitate reală cu una din aceste două puteri, alegând de pildă pe Majestatea Sa Împăratul Austriei ca Rege al României, atât pentru România, cât şi pentru Puterile Centrale o astfel de soluţiune este în orice caz de preferat dezmembrării ţării. În acest din urmă caz, ţara ar deveni o pradă a panrusismului...”

Acestei situaţii se adaugă şi multe din atitu-dinile sale publicistice, aşa cum rezultă şi dintr-un articol publicat în „Lumina”, nr. 14 din 15 sept. 1917, prin care, ca un fel de culpa mia faţă de ocupant, susţinea că „Războiul României a fost declarat împo-triva Constituţiei, împotriva părerilor sfetnicilor cei mai autorizaţi ai Coroanei, cum şi împotriva curentului predominant din elita noastră intelectuală”.

Desigur, spaţiul nu ne permite o abordare mai amplă. Fenomenul „germanofiliei” a fost abordat cu pertinenţă de Lucian Boia, în volumul „Germanofilii”, prin care s-a încercat, şi reuşit în parte, să se năruiască unul dintre multele mituri care parazitează istoria noastră faţă de evenimentele în discuţie Dar nu este suficient, deoarece, „germanofil” este o definire generică. Astfel, pe lângă identificarea marilor personalităţi politice şi culturale care şi-au afişat jaluz atitudinea faţă de ideile exprimate de Carol I, şi care trebuie înţeleasă atât ca o atitudine politică dar şi o atitudine civică, trebuie avut în vedere acţiunile de propagandă pe care Germania a făcut-o în România în perioada neutralităţii, propagandă însoţită de corupţie şi importante acte de spionaj, bine regizate de
către baronul von dem Busche, un excelent diplomat trimis în România în acest scop.