S-A NĂSCUT O NOUĂ REVISTĂ

" PRAHOVA  EROICĂ" 

Revista în format PDF poate fi găsită la adresa http://ebookbrowse.com/p-005-revista-prahova-eroica-nr-1-2011-pdf-d308940975

 sau http://ebookbrowse.com/p-005-revista-prahova-eroica-nr-1-2011-pdf-d308940975

 

În ziua de 29.03.2011 la Sediul ASOCIATIEI JUDETENE “CULTUL EROILOR”- PRAHOVA (str. Poştei, nr.1, Ploiesti) a avut loc loc şedinţa de constituire a Colectivului de Redacţie a Revistei « PRAHOVA  EROICĂ ».

La sedinţă au participat : Presedintele asociatiei – col.r. Constantin Chiper, col.r.Aurelian Panait, col.r. Cujbă Puiu, prof. Octavian Onea, prof. Ion C. Petrescu, prof. Emilia Luchian, prof. Polin Zorilă, prof. Gore Maior, col.r. Gheorghe Stăncuţu, col.r. Marian Dulă, col.r. Alex. Dumitrescu, lt.col.r. Cristian Iliescu, Col.r. Petrea Cujbă, Col.r. Nicolae Moise, Lt.col.r. Ion Cristea. A fost stabilită macheta revistei, planul editorial şi principiile de colaborare.

Pe 19 august revista a fost lansată oficial în cadrul Cursurilor de vară ale Universității Populare ”Nicolae Iorga”.

Prin revista noastră „Prahova Eroică” ne propunem să cinstim cu respectul cuvenit, pe străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, care nu şi-au precupeţit viaţa pentru ca poporul român de sorginte latină, să dăinuiască în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Dorim ca această revistă să fie o expresie a recunoştinţei prahovene față de cei care au contribuit la ridicarea neamului românesc, neam pe care-l dorim renăscut și cu întinse aspiraţiuni către viitor.

 

Primul număr este consacrat Unrii Principatelor Române sub Mihai Viteazul și Războiului de Independență


Din conținut:

C U V Â N T     C Ă T R E     C I T I T O R I: redacția

Istoricul Cultului Eroilor: Col.(r) Constantin CHIPER

Mihai  Viteazul - simbol al eroismului românesc: Prof. Ioan C. Petrescu

Mihai Vodă și Ploieştii: Prof. dr. Polin ZORILĂ

Datorie și eroism la prahovenii de la 1877-1878: Prof. Paul D. Popescu

Batalionul II Vânători  Ploieşti și cucerirea Redutei Grivița: Col. (r) Constantin CHIPER

Monumentul Vânătorilor din Ploieşti: Prof. dr Polin ZORILĂ

Drapelul cercurilor “Cultul Eroilor”: Col. (r) Marian DULĂ

Se nasc şi în Ploieşti istorici:Prof. Emilia Luchian

Pagina de numismatică: Col. (r) Puiu  CUJBĂ



C U V Â N T     C Ă T R E     C I T I T O R I

În antichitate eroul eraun personaj mitologic, un semizeu, fiind  născut dintr-un muritor și o divinitate. El era înzestrat cu puteri supraomenești. Despre el se povesteau fapte mărețe. Eroul avea un curaj deosebit, era favorizat de zei și iubit de către pământeni. Eroul antic era în fapt aspirația către nemurire a pământeanului.

Eroul nostru, nu a fost un semizeu, nu s-a născut dintr-o divinitate ci, uneori, doar din niște simpli țărani, dar a avut cel puțin același curaj și a înfăptuit de multe ori lucruri la fel de mărețe, ajungând să fie numit și considerat în întreaga Europă „Steaua Răsăritului”, „Sabia creştinătăţii” sau „Atletul lui Hristos”. El nu a fost însă adorat după moarte, ca eroii mitologici, uneori neprimind nici măcar simpla recunoștință.
De multe ori nu a fost cunoscut sau recunoscut, vremurile tulburi, neputința sau dezinteresul semenilor săi privându-l chiar și de o cruce la căpătâi, spre veșnică aducere aminte. Au existat și situații mai dramatice, ca în cazul ofițerilor români, care au luptat în al doilea război mondial până la 23 august 1944 și care au suferit enorm pentru „vina” de a-și fi făcut cu onoare datoria față de țară. Ei au fost eliminați din armată, persecutați, închiși în temnițele comuniste sau trimiși în lagărele din Uniunea Sovietică. Puținii dintre ei care au „îndrăznit” să se întoarcă au fost tratați cu indiferență, dispreț și chiar batjocoriți.

Eroul nostru nu a fost nemuritor, dar despre el a spus poetul că are „șapte vieți în pieptu-i de aramă”.

Eroii mitologici luptau pentru ei, pentru gloria lor, pentru a deveni nemuritori, nu doar fizic ci și prin amintirea pe care sperau să o lase în urma lor. Eroul nostru nu a luptat pentru slava deșartă, pentru gloria și nemurirea sa, ci doar pentru „nemurirea” alor săi, pentru gloria și eternitatea neamului său, căruia voia să-i lase moștenire nu amintirea sa, ci libertatea și demnitatea.

Eroul adevărat nu există în sine și pentru sine. Nici un erou adevărat nu a acționat pentru el sau doar pentru el, ci pentru familia sa,
pentru poporul din care făcea parte. De regulă, el nu a înfăptuit faptele de vitejie singur, ca eroii mitologici, ci alături de alți semeni, de oameni la fel ca el. Cum spunea Grigore Ion din Dumbrăveștii Prahovei, cel care a capturat marele drapel musulman al redutei Grivița, „dacă nu eram io p-acolo, se găsea altul!” Și s-au găsit întotdeauna alții, și alții… care însă nu se considerau eroi, ci doar niște oameni normali, care au avut „privilegiul” de a fi atunci, acolo.

Oamenii nu-și doresc să devină eroi. Ei devin eroi pentru că factorul politic transformă fapta și jertfa pentru un ideal măreț într-un interes politic.

Gnōthi seauton era scris pe frontonul templului din Delphi. „Cunoaște-te pe tine însuți! ”  spunea Socrate. Nosce te ipsum! a repetat și Cicero. „Cu greu aş fi putut avea cunoştinţă despre alte lucruri, dacă nu m-aş fi cunoscut mai întâi pe mine însumi” îi spune Eutidem lui Socrate în Dialogurile de mijloc ale lui Platon.
Dar dacă vrei să te cunoști pe tine însuți trebuie să-ți cunoști obârșia: părinții, înaintașii, poporul din care te-ai născut, eroii neamului. Această obligație a fost păstrată vie de români în miturile și poveștile noastre, în cronici, în biserici și mănăstiri și, uneori, prea rar poate, pe crucile de pe mormintele eroilor, pe monumente sau în mausolee.

A te cunoaște pe tine însuți este cea dintâi cerință a cunoașterii pe care ne-o poruncește rațiunea. Dar cunoașterea strămoșilor, a istoriei neamului este însăși temelia înțelepciunii.

Prin revista noastră nu ne propunem doar să-i identificăm și să-i cunoaștem pe eroii noștri, ci să cunoaștem și să înțelegem faptele lor, urmările acestora și importanța lor pentru urmași și, mai ales, să aflăm ce putem și ce trebuie să facem noi pentru ca faptele și sacrificiile lor să nu fie inutile. Și, de ce nu, pentru a le continua visurile!

Dorim ca această revistă să fie o expresie a recunoştinţei prahovenilor față de cei care au contribuit la ridicarea neamului românesc, neam pe care-l dorim renăscut și cu întinse aspiraţii către viitor.

Redacția

 

ISTORICUL „CULTULUI EROILOR”

 

„Neamul devine etern prin Cultul Eroilor”

Nicolae IORGA

După încheierea războiului pentru între-gire statală şi eliberare naţională (1916-1919), pe întregul teritoriu al României se aflau îngropați ostaşi români, care căzuseră la datorie.

Conducerea statului român a emis Decretul-Lege nr. 715, din 14 ianuarie 1919, prin care s-au expropriat terenurile unde erau îngropaţi
ostaşii morţi în războiul de întregire a neamului românesc, amenajându-se cimitire ale eroilor.

În baza Decretului nr. 4106, din 12 septembrie 1919, statul român a adoptat măsura înfiinţării Societăţii Mormintele Eroilor Căzuţi în Război, cu statut de persoană juridică, având nobilele misiuni de a îngriji şi păstra mormintele şi operele comemorative de război realizate, de a descoperi noi morminte ale ostaşilor căzuţi pentru patrie, de a aduce îmbunătăţiri cimitirelor eroilor şi de a organiza ceremoniale religioase şi militare la mormintele eroilor. Comitetul Societăţii Mormintele Eroilor  Căzuţi în Război avea preşedinte de onoare pe Regina Maria şi preşedinte executiv pe Episcopul de Caransebeş, Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române din anul 1925, Miron Cristea.

Guvernul României, prin Decretul-Lege nr. 1693, din 20 aprilie 1920, a aprobat propunerile Bisericii Ortodoxe Române şi ale Ministerului de Război de a se omagia în fiecare an Ziua Eroilor, în ziua când se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la ceruri.

Societatea Mormintele Eroilor era condusă de Ministerul de Război (după demobilizarea armatei şi trecerea ei la statutul de pace, la data de 1 aprilie 1921, s-a reînfiinţat Ministerul Apărării Naţionale) şi de Biserica Ortodoxă Română. Societatea şi-a desfăşurat activitatea sub această denumire până la data de 31 mai 1927, când, în conformitate cu prevederile Legii asupra mormintelor de război din România, decretată cu nr. 1699, şi-a schimbat denumirea  în  Societatea „Cultul Eroilor”. Această lege a fost revăzută şi completată, promulgându-se, la 27 iulie 1940, Legea Regimului Mormintelor şi Operelor Comemorative de Război.

În virtutea acestor legi, în perioada interbelică, Societatea „Cultul Eroilor” a adunat în cimitirele definitive ale eroilor, osemintele a 200.000 de eroi români şi străini, care se aflau în morminte izolate sau grupuri de morminte răzleţe; a repatriat din şi în străinătate rămăşiţele a peste 1.500 eroi, pe baza convenţiilor stabilite; a construit 106 cimitire militare definitive şi 14 mausolee; s-au asimilat mormintele de război şi cele ale ostaşilor şi civililor căzuţi în timp de pace în luptele pentru apărarea graniţelor, a ordinii publice şi a siguranţei de stat.

Societatea „Cultul Eroilor” şi-a schimbat denumirea, în anul 1940, în Aşezământul Naţional „Regina Maria pentru Cultul Eroilor”, care a desfăşurat activităţi organizatorice şi educative, sub conducerea Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române şi a Ministerului de Război, până la data de 29 mai 1948, când acest organism a fost desfiinţat (Decretul nr. 48).

În perioada 1949-1975, activitatea de îngrijire a monumentelor şi cimitirelor eroilor şi de omagiere a eroilor s-a desfăşurat de către Ministerul Apărării Naţionale, administraţiile locale, cadre didactice din şcoli şi preoţii din cadrul parohiilor. În baza Decretului Consiliului de Stat nr. 117, cu privire la regimul operelor comemorative de război şi a cimitirelor eroilor, eroii patriei au fost cinstiţi până în 1995, în fiecare an, la data de 9 mai.

Ministerul Apărării Naţionale a aprobat unui grup de cadre active să înfiinţeze, în anul 1990, Secţia pentru valorificarea tradiţiilor militare şi a patrimoniului istoric-militar, căreia i s-a alăturat un grup de ofiţeri în rezervă şi retragere, împreună înfiinţând, în anul 1991, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, care a căpătat personalitate juridică prin Hotărârea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, nr. 664, din data de 19 noiembrie 1991.

Încă de la înfiinţare, Comitetul Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor a preluat obiectivele şi activităţile fostului Aşe-zământ Naţional „Regina Maria” pentru „Cultul Eroilor”. Comitetul a funcţionat sub patronajul Ministerului Apărării Naţionale şi al Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Române. În toate judeţele ţării s-au înfiinţat comitete judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi săteşti.

La data de 30 mai 1995, prin Legea nr. 48, Parlamentul României a proclamat sărbătorirea Zilei Eroilor în ziua în care se sărbătoreşte Înălţarea Domnului Iisus Hristos la Ceruri.

Cu prilejul celei de a treia Conferinţe Naţionale a Comitetului Naţional pentru Restaurarea şi Îngrijirea Monumentelor şi Cimitirelor Eroilor, din ziua de 28 noiembrie 1997, s-a hotărât schimbarea denumirii Comi-tetului Naţional în Asociaţia Naţională „Cultul Eroilor”.

La data de 20 octombrie 2004 s-a desfăşurat cea de a V-a Conferinţă Naţională a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor”, care a adoptat noul statut şi a hotărât înfiinţarea la nivel central a Consiliului Director Central şi a Consiliilor Directoare la sectoarele Capitalei, la judeţe, municipii, oraşe şi comune. În anul 2009, prevederile statutului au fost revăzute, între altele stabilindu-se înfiinţarea în municipii, oraşe şi comune de Birouri ale asociaţiilor.

Asociaţia judeţeană Prahova „Cultul Eroilor” s-a înfiinţat la data de 24 octombrie 1994, reuşind să-şi creeze 51 de filiale în toate cele 14 oraşe ale județului şi în majoritatea comunelor, care împreună cu reprezentanţii administraţiei de stat, cu cadrele militare active şi în rezervă, cu veterani de război, cu cadre didactice şi preoţi creştini şi de alte confesiuni religioase, cinstesc,  în fiecare an, memoria înaintaşilor noştri.

În colegii naţionale, licee, grupuri şcolare şi şcoli generale îşi desfăşoară activitatea un număr de 127 de Cercuri „Cultul Eroilor” în 14 orașe și în 90 de comune, care sunt conduse de Asociaţiile „Cultul Eroilor”. Sarcinile Asociaţiilor şi ale Cercurilor „Cultul Eroilor” constau în participarea la îngrijirea celor 230 de opere comemorative de război (monumente şi cimitire ale eroilor), la ceremonialele militare şi religioase organizate la acestea, cu prilejul Zilei Eroilor şi al altor sărbători naţionale, precum şi organizarea şi desfăşurarea unor acţiuni de cunoaştere a eroismului străbunicilor şi bunicilor noştri în luptele desfăşurate împotriva intervenţioniştilor străini. Membrii Consiliului Director al AJCE au prezentat diferite materiale educative și comemorative cu prilejul fiecărui eveniment important din istoria patriei.

În cadrul asociației au fost înmânate 12 Drapele unor Cercuri „Cultul Eroilor” și au fost distribuite Diplome de Onoare și de excelență unor asociații și cercuri „Cultul Eroilor”.

Au fost realizate 3 albume foto cu opere comemorative și activități desfășurate cu ocazia unor  zile festive cu caracter militar.

Tot cu astfel de prilejuri au fost distribuite diferite materiale asociațiilor și cercurilor din localitățile județului, astfel:

-       CD-uri cu imnuri și cântece patriotice cu ajutorul cărora se desfășoară diferitele activități patriotice;

-       Peste 250 de insigne de membru în cei 17 ani de activitate;

-       Medalii dedicate aniversării a 90 de ani de la înființarea ANCE, cu prilejul Unirii Principatelor Române, la omagierea unor eroi și personalități precum Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Regina Maria.

Organul de presă al Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” a fost, în perioada interbelică, Revista „România Eroică”, care apoi s-a reeditat începând din anul 1997. Prin grija membrilor Asociației Județene au fost difuzate în medie peste 500 de reviste la fiecare număr apărut.

Prin revista noastră „Prahova Eroică” dorim să cinstim, cu respectul cuvenit, pe străbunicii, bunicii şi părinţii noştri, care nu şi-au precupeţit viaţa, pentru ca poporul român de sorginte latină să dăinuiască în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Să ne înclinăm frunţile, cu smerenie, în faţa străbunilor care au făurit poporul român şi au apărat cu preţul vieţii lor fruntariile ţării, în epocile veche, medie, modernă şi contemporană!

Colonel (r) Constantin CHIPER

– Președintele Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova

 

 

Mihai Viteazul – simbol al eroismului românesc

Mihai Viteazul a fost comparat cu mai mulţi eroi ai istoriei universale: Ahile, Hector, Hanibal, Epaminonda, Leonidas, Alcibiade, Temistocle, Alexandru Macedon, Caius Iulius Caesar, Belizarie, George Washington şi Napoleon Bonaparte. Care este principalul motiv al acestui număr record de comparații?
Documentele istorice ne dau acelaşi răspuns: Mihai Viteazul este simbolul eroismului românesc.

Calitatea sa de bun creştin, cu milă de săraci, explică angajarea în ultima mare încercare de cruciadă târzie din istoria universală. Resurecţia românească de la sfârşitul secolului  XVI a făcut parte din „Războiul cel  Lung”, declanşat în anul urcării pe tronul strămoşilor săi din neamul Basarabilor, încheiată după un deceniu şi jumătate.
Această epopee rarisimă în întreaga istorie universală a ridicat Ţările Române de pe panta prăbuşirii economice şi a pierderii fiinţei lor statale. La începutul celei mai glorioase domnii din istoria românilor, Mihai avea de plătit un tribut de 10 milioane de aspri, iar pentru creditori 700 de milioane. Tributul se mărise de 20 de ori în 90 de ani, anual Imperiul Otoman primind o tonă de aur.

Mihai a înţeles că e vai de ţara ce o stăpânesc mulţi și a prezentat interesul românilor ca fiind o cauză a lumii creştine, scopul urmărit de el fiind transformarea Valahiei în scut de apărare a întregii Creştinătăţi, eliberarea teritoriilor dintre Nipru și Buda, refacerea Daciei, alungarea otomanilor din Europa, refacerea Imperiului Bizantin, eliberarea „locurilor sfinte” din Asia, unirea celor două biserici creştine, despărţite în 1054, precum și cucerirea Poloniei, care a trădat cauza creştină şi a trecut cu arme şi bagaje în tabăra otomană.

Prin planurile sale nepereche, dar mai ales prin faptele sale eroice, s-a ajuns la un număr record de pagini în tratatele de istorie ale românilor. Cel care reprezintă culmea cea mai înaltă a istoriei românilor a declanşat resurecţia românească la 13 noiembrie 1594, prin lichidarea celor care reprezentau interesele imperiului tricontinental în Valahia. Astfel a început o adevărată epopee, fiind singurul cruciat care n-a fost învins niciodată în bătăliile cu turcii și cu tătarii.

Pentru restabilirea hotarelor ţării pe Dunăre, Mihai Viteazul a reuşit să obţină un număr record de victorii. Frecvenţa luptelor de pe ambele maluri ale Dunării este excepţională: în medie, una la şase zile (Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova, Silistra, Putinei, Stăneşti, Rusciuk, Măcin, Nicopole, Rahova, Obluciţa, Şerpăteşti, Brăila, Cervena, Turtucaia şi altele).

Cu o jumătate de secol înainte de folosirea metodelor moderne ale ştiinţei militare de către suedezi, Mihai Viteazul a apelat la tactica acţiunilor ofensive executate în adâncimea frontului, a trecerii rapide de la apărare la contra-ofensivă, a atacurilor surprinzătoare prin cooperarea artileriei cu detaşamente mobile, precum și prin îmbinarea  acţiunii pe uscat şi pe apă, a geniştilor şi artileriştilor. Această serie de victorii a degajat frontul deschis de otomani în centrul Europei, a asigurat controlul Dunării şi al litoralului. Numărul total al oştenilor din cele două tabere a ajuns la 300.000 de luptători.

Răsunetul european al acestei serii de victorii dintre Carpaţi, Balcani, râul Sava şi litoralul vest pontic, a fost uriaş. La Istanbul circulau temeri că Mihai Viteazul s-ar fi proclamat împărat. Capacitatea de a îmbina aspecte tradiţionale ale artei militare româneşti cu elementele moderne, l-a propulsat pe domnitorul român între marii strategi ai lumii, Mihai începând să fie numit Viteazul de către contemporanii săi.

Faptele eroice au continuat în vara anului 1595, Mihai Viteazul reuşind să împiedice concentrarea forţelor inamice şi să întârzie trecerea Dunării, prin bătăliile de la Giurgiu, Rusciuk, Silistra, Babadag, Brăila, Vidin, Vârşeţ, Sofia, din nou Rusciuk, Chilia, Tighina, Adrianopol, Nicopole şi Giurgiu (iunie-august 1595).

În august 1595, Mihai Viteazul a trecut la îndeplinirea misiunilor de luptă prevăzute în noua fază a planului său de campanie: luptele de hărţuire a avangardei inamice şi celebra bătălie de la Călugăreni – „Termopilele României”. Eroismul marelui strateg apare în prim planul documentelor istorice care descriu evenimentele din acea zi a anului 1595 (13 august în Țara Românească și în lumea creștină răsăriteană dar 23 august în Transilvania unde Calendarul gregorian fusese adoptat pe 14 decembrie 1590), victoria obţinută prin intervenţia personală fiind considerată de Nicolae Bălcescu „briliantul cel mai strălucitor al coroanei gloriei române”. Contraatacul fulgerător de la miezul zilei a decis soarta bătăliei. Mihai Viteazul s-a avântat în gigantica încleştare cu celebra secure în mână, despicând capul unui paşă dintr-o singură lovitură. Imediat l-a rănit grav în piept pe un alt paşă, care a îndrăznit să-i stea în cale şi turcii fugeau înspăimântaţi, aruncându-l pe generalul Sinan Paşa în mocirlă. Un cronicar otoman, Mustafa Ali, a recunoscut victoria şi rolul decisiv pe care l-a avut Mihai Viteazul pe câmpul de luptă de lângă Bucureşti. În cronica intitulată Künthül-ahbar (Substanţa informaţiilor) a scris că „Mihai pe care ei nu    l-au băgat în seamă… dovedindu-şi arta  în ale luptei, a distrus în acest fel merituoasa oaste”.

Nicolae Densuşianu  a apreciat Victoria de la Călugăreni drept „una dintre cele mai singulare lupte în analele militare ale secolului al XVI-lea”. În 1979 au fost publicate însemnările inedite ale unui martor ocular, Abdul Kadar, concluzionând că „în noaptea aceea oastea otomană a fost îngrozită la Călugăreni”.

În toamna anului 1595, Mihai Viteazul a trecut la o nouă etapă a planului său de campanie. Deși  ajutorul primit din partea aliaţilor săi din Liga Sfântă a sosit cu mare întârziere, cel mai mare erou român a reuşit să elibereze prin lupte grele oraşele Târgovişte (16-18  octombrie 1595), Bucureşti (22 octombrie) şi Giurgiu (25-30 octombrie ). Sfântul Scaun îi atribuie titlul de „Viteaz”, ca întruchipare a eroismului românesc,  iar  cronicile  oto-mane  recunosc  că  Mihai Viteazul a pricinuit musul-manilor înfrângeri fără precedent. Un alt martor ocular, cronicarul Ibrahim Pecevi, aprecia că „O aşa mare pierdere nu i se întâmplase oştirii islamice niciodată până acum!”.

În anul 1596, Mihai Viteazul a trecut la războiul de eliberare a Valahiei. Documentele vremii consemnează mai multe victorii la Plevna, Sofia, Vidin, Babadag, Nicopole, Cladova, Turnu Măgurele.
Seria de victorii a continuat în anul următor, în stânga şi în dreapta Dunării. Cele 19 bătălii sunt foarte puţin cunoscute.

Anul 1598 marchează cea mai îndelungată, puternică şi răsunătoare campanie militară a eroului român la sud de Dunăre.
Mihai Viteazul a fost numit „Steaua Răsăritului”, „Sabia creştinătăţii” şi „cel mai mare erou al creştinătăţii” pentru că a obţinut zeci de victorii, trecând Dunărea de mai multe ori decât oricare alt erou român în celebre campanii militare. De data aceasta istoricii români şi-au făcut mai bine datoria, fiind  mai cunoscute luptele de la Novigrad, Nicopole, Vidin, Plevna, Filipopoli, Vraţa, Florentinul, Rahova, Senadin sau Cladova. Într-una dintre aceste bătălii, eroismul legendar al „leului feroce” este reflectat şi de faptul că, deşi a fost grav rănit cu o suliţă la Vidin, a reuşit s-o smulgă cu mâinile sale, s-o rupă şi să continue lupta şi să ajungă mai departe decât oricare alt erou român în interiorul Imperiului otoman, eliberând 2000 de localităţi până aproape de celebrele ziduri ale Noii Rome. La Nicopole „îmi uciseră calul sub mine și rămăsei rănit la umăr, câştigai izbânda asupra lor.”

Analizând celebra campanie militară din 1598, un profesor Kievean va nota mai târziu că eroul român Mihai Viteazul „a ştiut  să se ridice la înălţimea unei căpetenii naţionale a României şi să înalţe steagul luptei pentru credinţă şi libertate”.

Victoriile marelui erou român au produs o panică şi mai mare în rândurile oastei otomane, iar în capitala imperiului tricontinental „s-a răspândit o spaimă de necrezut, încât turcii se cred aproape pierduţi.”

Epopeea românească a continuat în anul 1599, dar tratatul de istoria românilor, realizat în 2001 de Academia Română, a trecut sub tăcere faptele de arme ale celui care întruchipează eroismul românesc. In martie 1599, Mihai Viteazul a trecut iarăşi Dunărea, reuşind să înainteze victorios aproape de Adrianopol, fosta capitală a Imperiului Otoman.
Rezultatele politice n-au întârziat să apară, sultanul trimiţându-i însemnele domniei, la 27 august 1599. Dacă în 1595 sultanul trimisese 300.000 de oşteni cu poruncă scrisă de anexare a statului român, după  aproape patru ani de confruntări militare fără precedent, de la Carpaţi până la Constantinopol, Viteazul Mihai era recunoscut domn al unei ţări de sine stătătoare, pacea fiind încheiată în condiţiile puse de el.

Mihai Viteazul a trecut la realizarea celui de-al doilea obiectiv fundamental în viaţa oricărui popor care vrea să rămână în istorie: Unirea, spatele frontului fiind asigurat prin seria unică de zeci de victorii pe ambele maluri ale Dunării și din interior.

Mihai Viteazul „Restitutor Daciae” a trecut Carpaţii  la 15 octombrie 1599, trecerea fiind comparată într-un tratat francez de istorie universală cu cea a Rubiconului de către Caius Iulius Caesar. Bătălia de la Şelimbăr s-a desfăşurat în ziua de 28 octombrie 1599 şi a fost crâncenă. Mihai Viteazul a poruncit să se strige de trei ori numele lui Iisus Christos, intervenind şi de data aceasta personal şi decisiv în luptă. Bilanţul marii bătălii de lângă Sibiu, al cărei erou principal a fost considerat în unanimitate Mihai Viteazul, este edificator: 2027 morţi şi peste 2000 de răniţi şi prizonieri în doar 6 ore. Văzând că oştenii săi se retrag, Mihai s-a avântat eroic în luptă cu cea mai  mare vitejie şi îndrăzneală, reuşind să-i respingă pe unguri, să-l captureze pe comandantul lor, generalul Gaşpar Korniş, şi să ajungă pe tronul princiar din Alba Iulia.

După ce unirea celor două ţări sub autoritatea lui Mihai Viteazul a primit recunoaşterea internaţională, s-a trecut, la sfârşitul lunii aprilie, la finalizarea genialului plan de refacere a Daciei. Eroul român a trecut Carpaţii pe la Oituz şi a luptat o zi întreagă cu mercenarii lui Ieremia Movilă, care închinase Moldova tătarilor, turcilor şi polonilor. În ziua de 6 mai 1600, Mihai Viteazul a intrat victorios în Bacău, apoi în Roman şi a ieşit biruitor într-o luptă crâncenă, zdrobind ariergărzile poloneze, Ieremia Movilă   fugind la Hotin şi apoi peste Nistru. Astfel a început punctul culminant al puterii lui Mihai Viteazul, al cărui cuvânt era ascultat de la Nistru în Banat şi din Maramureş la Dunăre. Nici un român nu a mai reuşit să împingă atât de departe graniţa nordică, nord-vestică şi vestică, stăpânirea sa fiind mai întinsă decât a oricărui alt domnitor român.

În toamna anului 1600, ungurii s-au răsculat în spatele frontului, în timp ce eroul român lupta în Rusia Roşie, Podolia şi Pocuţia. Este obligat să treacă din nou Carpaţii, dar Basta a trădat, aliindu-se cu cei care încălcaseră jurământul de credinţă. În ziua de 18 septembrie 1600, Mihai Viteazul a făcut greşeala de a ataca la Mirăslău cu forţe inferioare numeric şi valoric. După nenumărate victorii, Mihai este pentru prima oară înfrânt, dar salvează steagul cel mare al oştirii, obiectul cel mai preţios de pe câmpul de luptă și reuşeşte să treacă Mureşul, Carpaţii, apărând eroic Valahia invadată de Movileşti şi de Polonia. La 20 octombrie 1600, lângă Ploieşti, este din nou obligat să se retragă dincolo de Olt, la Craiova. Nu renunţă nici de data aceasta, trecând iarăşi Oltul, pe la Râmnicu Vâlcea, este învins lângă Curtea de Argeş, trece din nou Oltul, apoi Carpaţii şi ajunge pentru a doua oară în pribegie, de data aceasta nu în Ardealul răsculat, ci în Imperiul romano-german. Ajunge la Viena și Praga, fiind primul român care a dus tratative directe, de mai multe ori, cu un împărat german. Îl convinge pe Rudolf II să-l sprijine şi la 11 mai 1601 a sosit la Caşovia. Trece Carpaţii pentru a opta oară şi obţine o nouă victorie, la 2 august 1601. A doua zi cere să comande avangarda şi să înceapă el bătălia de la Guruslău, lângă Zalău.

Eroismul lui Mihai Viteazul pe câmpul de luptă de la Guruslău, din ziua de 3 august 1601, a fost evidenţiat în sute de documente. Bătălia cu oastea lui Sigismund Bathory, cel care plănuise să devină „Regele Daciei”, a durat toată ziua. Şi de data aceasta Mihai Viteazul a decis soarta bătăliei, atacând decisiv seara, prin flancul drept. Ungurii, moldovenii, polonii, turcii şi tătarii fug din nou din faţa lui Mihai Viteazul, acesta fiind primul român a cărui faimă a ajuns încă din timpul vieţii sale până în centrul Asiei, nordul Africii, Nordul Europei şi chiar dincolo de Oceanul Atlantic. „Până să sosească Basta ca să dea ajutor, Mihai înfrânse cu desăvârşire pe Sigismund la Guruslău”. Şi de data aceasta bilanţul bătăliei grăieşte de la sine: 11.560 de morţi şi răniţi din oştirea lui Sigismund, care a fugit în Polonia, 1.200 din cea a lui Mihai Viteazul. În Imperiul Romano-German, viteazul român era considerat neînfricatul erou al creştinătăţii, dar era perioada Contra-Reformei şi Rudolf al II-lea urmărea să stăpânească Ţara Ardealului.

În ziua de 19 august 1601 a fost ultima luptă din viaţa lui Mihai Viteazul, tot pentru Ardeal. Tabăra era pe un câmp, lângă Turda, şi apăruseră zorii zilei de duminică, toţi creştinii urmărind să sărbătorească Schimbarea la faţă a Domnului nostru, Iisus Christos. Generalul Basta a trimis la ora 7 dimineaţa 500 de oşteni sub comanda colonelului I. Pezzen, fratele celui mai important consilier al împăratului Rudolf al II-lea, Dr. Bartolomej Pezzen, cu ordin de arestare, conform unui plan urzit la Praga, Roma şi Madrid, plan care avea mai multe variante şi care avea ca miză stăpânirea Ţării Ardealului.
În tabăra lui Mihai Viteazul au intrat, prin stânga, valonii pedestraşi, şi prin dreapta, călăreţii germani. Printre cei care au primit ordin de arestare sau de lichidare în caz de refuz, izvoarele istorice menţionează pe locotenent - colonelul Silverstein, căpitanul Iacob de Beauri, Scharfenek, Verlin de Liege, Mortaguesi Bosini. Mihai Viteazul avea atunci puţini oşteni, deoarece a pus mai presus de orice viaţa celor care erau din familia sa captivi la Făgăraş. A crezut că Basta i-a trimis ajutoarele solicitate chiar cu câteva ore înainte pentru a salva familia sa. A ieşit în întâmpinarea celor sosiţi în tabăra sa şi le-a spus: „Bine aţi venit, vitejilor”. Beauri s-au apropiat și i-a spus: ”eşti prins”. Cel mai mare erou român a rostit doar atât: ”ba”. Căpitanul valon i-a înfipt în piept halebarda, străpungându-i trupul în zona inimii sale neînfricate. Altul l-a împuşcat şi un căpitan german i-a retezat capul cu un cuţit-dangă, special pregătit. Trupul eroului-martir a fost despuiat, ucigaşii împărţindu-şi veşmintele. Au luat chiar fâşii de piele din „trupul lui frumos ca un copac ”. Alături de marele erou-mucenic au murit cei 30 de fideli ce i-au sărit în ajutor printre care, Mihalcea Caragea. Trupul celui ucis de nemţi a fost aruncat pe stârvul unui cal, cele scrise de ucigaşi nefiind demne de reprodus. Mai târziu a fost dus şi probabil înhumat la ctitoria sa de la Alba Iulia. Capul marelui erou, care refuzase de mai multe ori să renunţe la credinţa strămoşească, a fost dus de paharnicul Turturea şi înmormântat la Mânăstirea Dealu, astfel că Mihai Viteazul este singurul român care are rămăşiţe pământeşti în două foste ţări europene: Ţara Ardealului şi Ţara Valahiei.

Asasinarea de către „Sfântul” Imperiu Roman de Naţiune Germană a Regelui Daciei Româneşti a pus capăt ultimului mare efort de cruciadă din istoria universală, dar şi speranţelor de modificare în bine a statutului internaţional al Ţărilor Române, eliberate şi unificate de primul domn al tuturor românilor.

Mihai Viteazul a trăit ca un erou, a murit ca un martir şi trebuie să fie inclus de Sfântul Sinod în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

Profesor Ioan C. PETRESCU

 



MIHAI VODĂ ŞI PLOIEŞTII


Intre realizatorul primei uniri politice a românilor şi Ploieşti au existat legături trainice, care au străbătut veacurile şi au marcat definitiv evoluţia acestei aşezări, căreia marele voievod i-a conferit statutul urban.

Amplasat într-o zonă de străveche locuire, care merge până în preistorie, satul lui moş Ploe şi târgul domnesc al lui Mihai Viteazul au evoluat necontenit de la o aşezare rurală modestă până la oraşul modern de astăzi.
Micul cătun cu nouă case şi un schit din secolul al XV-lea, înfiripat  în marginea de nord a Codrului Vlăsiei, s-a extins treptat prin defrişarea pădurii, amintită şi de stema oraşului din perioada interbelică, care cuprinde imaginea celor doi lei  ce smulg un stejar din pământ. Treptat, satul de moşneni s-a dezvoltat, fiind atestat documentar în prima jumătate a secolului al XVI-lea în socotelile oraşului Braşov, unde sunt menţionaţi mai mulţi cărăuşi din Ploieşti: Radu (1503), Drăgoi (1543), Berivoi, Tudor, Avrut, Neagu, Drăghici (1545). Peste două decenii, la 1567, Ploieştiul este menţionat într-un document intern emis de Petru cel Tânăr, prin care întărea logofătului
Coresi cinci răzoare de vie pe care le cumpărase de la Avrut din Ploieşti.

Spre finele veacului al XVI-lea, soarta modestei aşezări rurale de pe malul Dâmbului a cunoscut o întorsătură neaşteptată, datorită măsurilor întreprinse de Mihai Vodă. Acesta – după cum nota G. M. Petrescu-Sava – preţuia aşezarea Ploieştilor deoarece „de acolo
putea pândi şi se putea repezi la timp asupra duşmanului răspândit după pradă, dar şi pentru ieftinătatea şi uşurinţa aprovizionării”. Dincolo de Teleajen, „în codrul Bucovului, din apropiere, avea locuri cunoscute de el, în care obişnuia să se retragă din faţa tătarilor, atrăgându-i acole şi sdrobindu-i în curse”.

Apreciind amplasarea favorabilă şi poziţia geostrategică a aşezării, Mihai Viteazul hotărăşte să transforme satul în târg domnesc, dar a întâmpinat rezistenţa sătenilor, care nu acceptau să renunţe la situaţia lor de moşneni. Evenimentul, intrat în conştiinţa populară, este redat de numeroşi autori, începând cu Vasile Alexandrescu-Urechia. În cele ce urmează, redăm textul legendei Moşnenii din Ploiești şi Mihai Vodă, aşa cum apare el într-o antologie de acum două decenii:

„Mihai-vodă Viteazul hotărâse să înfiinţeze oraş din satul moşnenesc al Ploieștilor. Deci, chemă la sine pe pârcălabul satului şi îi zise:

- Pârcălabe, vroi să-mi vindeţi satul, că am să fac târg în calea Ardealului, la ieşirea Prahovei din munţi.

- Mărite doamne, zise pârcălabul, ploeştenii sunt oameni slobozi, oşteni credincioşi, ai măriei-tale, şi, cum oşteni şi oameni slobozi vor să rămână, ei sărută mâna măriei-tale, dar ei nu-ţi vând moşia lor.

- Îmi trebuie totuşi moşia voastră, mă înţelegi, pârcălabe?

- Păi, nu ţi-om da-o, măria-ta! Mare şi puternic eşti, mărite doamne, dar dreptatea este puterea măriei tale. Şi dreptatea este să ne laşi nouă ce este al nostru. Noi iobagi nu vrem să fim şi moşneanul ce se leapădă de ogorul său strămoşesc nu mai e om, ci rob. Noi vom rămâne oameni slobozi, cu voia măriei-tale!

Cât era el de straşnic, Mihai-vodă era însă şi om drept. Deci îşi înghiţi mânia că nu i se supuseră ploeştenii şi se gândi cum să-şi poată ajunge cu de-al binele scopul.

O lună după aceea, Mihai-vodă chemă la sine iarăşi pe jupân pârcălabul din Ploiești şi-i zise:

- Vă dau pământ îndoit pentru al vostru. Iată, am cumpărat moşie mare, Băicoiul, la o fugă de cal de pe moşia voastră. Vă dau Băicoiul în schimb, pentru ocina voastră... şi rămâneţi oameni slobozi şi oşteni credincioşi.

- Să trăieşti, măria-ta, aşa primim! Nu pentru că Băicoiul o fi mai mare, dar pentru că noi ne ţinem de moşneni slobozi şi măria-ta dăruieşti Ţării Româneşti un târg nou la pogorâtul din plaiuri.

- Dă mâna într-a mea, jupân pârcălabe! Batem târgul!

Şi târgul se făcu de atunci şi-şi păstrează numele de moşnenie, numele de Ploiești”.

Potrivit legendei, pârcălabul satului, convocat de domn, a exprimat dorinţa de libertate a ploieştenilor: „Noi iobagi nu vrem să fim şi moşneanul ce se leapădă de ogorul său strămoşesc nu mai e om, ci rob.

Cât adevăr şi câtă ficţiune este în această legendă nu putem şti cu exactitate, mai ales că voievodul cumpărase anterior şi alte sate, fără a ţine prea mult cont de părerea moşnenilor.

Cert este faptul că documentele menţionează un schimb de moşii, realizat în mai-iunie 1597, între Mihai Viteazul şi doi boiernaşi locali, Manole logofătul şi nepotul acestuia, Neculcea logofătul: „iar  Manole Logofătul au făcut aşezământ cu Mihai Voevod – menţionează un
document emis de Radu Mihnea, la 26 iunie 1615, în Târgovişte – de au schimbat o moşie care au avut-o ei la Ploieşti, a 6-a parte, şi au dat lor Mihai Voevod această jumătate de sat de la Băicoi, ce au fost cumpărat Mihai Voevod de la oamenii cei slobozi din sat, moşie pentru moşie”.

Prin măsura adoptată de Mihai Viteazul, în 1597, regimul juridic al aşezării de pe malul Dâmbului s-a schimbat, Ploieştiul a dobândit statutul de târg domnesc, a fost înzestrat pentru vecie cu o moşie proprie, a devenit o importantă garnizoană de roşii şi călăraşi şi a dobândit o organizare urbană. Pe moşia cumpărată, Mihai Viteazul a organizat târg domnesc, a concentrat şi a instruit oştirea şi a zidit curtea domnească.

Târgul şi neguţătoria reprezentau o stratagemă menită să camufleze marile mişcări de trupe pe care Mihai Vodă le pregătea. Deşi târgurile şi oraşele Ţării Româneşti erau socotite proprietate domnească, ele beneficiau de o autonomie relativă, aveau o conducere proprie, peste care se suprapunea autoritatea reprezentantului domnesc, pârcălabul de târg. Conducerea administrativă a târgului Ploieşti în timpul lui Mihai Viteazul era exercitată de un judeţ, reprezentant ales al obştii, ajutat de 12 pârgari. Un rol important în viaţa ploieşteană l-au avut roşii şi călăraşii.
Călăraşii, îndeosebi, îndeplineau, în anumite perioade ale anului sau la nevoie, serviciul militar sau administrativ.

Moşia târgului Ploieşti, în formă de paralelogram, era cuprinsă între următoarele limite: Dâmbu în est, Drumul Domnişorului în vest, calea ferată de centură în nord, zona căii ferate Bucureşti – Buzău în sud. Vatra târgului era amplasată în marginea răsăriteană a moşiei, între apa Dâmbului şi apa Fântânelor, raportul între spaţiul construit şi totalul pământului fiind de 1:7. În partea de sud-vest a moşiei era amplasat satul Rudu. Hotarele moşiei s-au menţinut, în linii mari, de la întemeierea târgului domnesc (1597) până la răşluirea din 1775.

Dezvoltarea Ploieştiului a fost favorizată şi de acordarea, de către Mihai Viteazul, a dreptului de târg săptămânal, care se ţinea miercurea. Amplasat pe malul pârâului Izvoare, în zona Tribunalului, „târgul de afară” era locul în care se întâlneau negustorii din Ploieşti, Târgşor, Gherghiţa, precum şi ţăranii din satele învecinate. Activitatea târgului era supravegheată atât de conducerea târgului, cât şi de oamenii domniei, care obţineau venituri din taxele impuse. Deoarece târgul era bine aşezat s-a simţit nevoia ca activitatea comercială să se desfăşoare şi în cursul săptămânii. Dezvoltarea activităţilor meşteşugăreşti şi comerciale, alături de activităţile agrare, i-a determinat pe contemporani să aprecieze Ploieştiul anilor 1599-1600 ca pe un „orăşel” sau „oraş”.

Către sfârşitul domniei lui Mihai, pe moşia domnească dintre Teleajen şi Prahova funcţionau două târguri săptămânale, miercurea, unul în oraşul Târgşor şi altul în târguleţul Ploieşti, care atunci începuse să se înfiripeze. Începând de acum – apreciază G. M. Petrescu-Sava – „Târgşorul începe să scadă iar Ploieştiul începe să crească pe măsură ce scade Târgşorul. Nici Ploieştii n-au crescut repede  şi  dintr-o dată, nici Târgşorul nu s-a stins dintr-o dată”.
Evoluţia noului târg, Ploieşti, întemeiat de Mihai Viteazul, va continua şi în perioada următoare.

Atenţia deosebită a domnului faţă de Ploieşti este dovedită şi de ridicarea, aici, a unei curţi domneşti. Mihai – nota G. M. Petrescu-Sava – „îşi făcuse obiceiul de a sta adesea aci. În scrisorile sale el numea acum Ploieştii curtea noastră. Străinii ştiau că acesta era locul lui iubit”.

Nu avem, însă, prea multe informaţii referitoare la amplasarea şi aspectul acestei reşedinţe domneşti temporare la Ploieşti. În lucrarea sa, Ploieştii, Alexandru R. Budescu arată că „nu se ştie nimic precis de locul unde ar fi fost acest palat domnesc”. Acelaşi autor afirmă că Mihai Viteazul ar fi luat jurământul ostaşilor săi înaintea declanşării campaniei din Transilvania la Biserica Sf. Nicolae-Ispravnici. Ideea a fost preluată şi de alţi autori, care au plasat curtea lui Mihai în partea de est a oraşului, în zona Stadionului.

Săpăturile arheologice sistematice, efectuate în anii 1986-1988, în zona Bisericii Sf. Nicolae-Vechi (cu Brazi), au adus în circuitul ştiinţific informaţii notabile. Prestigiosul colectiv coordonat de prof. univ. dr. Ştefan Olteanu, din care făceau parte prof.
Nina Neagu (Grigore) şi arh. Călin Hoinărescu, a demonstrat faptul că începuturile oraşului Ploieşti pot să fie devansate cu circa o jumătate de veac. Potrivit acestora, Biserica Sf. Nicolae, cel mai vechi monument de arhitectură medievală ploieşteană, deservea, probabil, curtea domnească a lui Mihai, ale cărei fundaţii ar putea fi cele depistate cu prilejul săpăturilor arheologice. Clădirea era construită din lemn, pe tălpi de stejar sau pe temelii de bolovani de râu prinşi în mortar. În acest edificiu, Mihai a emis hrisoave, a primit soli străini şi a pregătit campania din anul 1599.

Primul document păstrat, emis de Mihai Vodă din curtea de la Ploieşti, este un hrisov din 20 mai 1597, redactat de logofătul Stoica. Prin acest act, domnul întărea postelnicului Şteful mai multe ocine la Selişte (sat în zona Valea Călugărească), Frijăreni (astăzi  satul Protosinghelul, comuna Măgurele), Călugăreni şi un sălaş de ţigani. La scurt timp, în ziua de 31 mai 1597, Mihai Viteazul emitea un nou hrisov de întărire a proprietăţii unor locuitori din Căldăruşani.

Curtea domnească din Ploieşti a fost şi locul în care emisarii străini l-au contactat pe domnul Ţării Româneşti sau de unde acesta a expediat scrisori principelui Transilvaniei şi împăratului Rudolf al II-lea. Astfel, Erich Lassota von Steblau relata, într-o scrisoare din 30 septembrie 1597, adresată împăratului Rudolf al II-lea, despre venirea la Ploieşti a doi capugii otomani, cu scrisori de încredinţare. Din prudenţă însă, emisarii otomani au fost direcţionaţi spre Târgovişte, localitate în care urma să aibă loc întrevederea acestora cu domnul Ţării Româneşti.

În primăvara anului 1598, în timpul şederii sale în curtea de la Ploieşti, s-a înfiripat idila dintre Mihai Vodă şi Tudora din Târgşor, fiica negustorului Mihai Grecul.
Rezultatul acestei iubiri a fost naşterea, în 1599, a Marulei, care s-a căsătorit, ulterior, cu marele boier Socol din Răzvad.

Pe la începutul verii anului 1598, la 7 iunie, Mihai se afla din nou la Ploieşti, de unde-i informa pe comisarii imperiali despre mişcările tătarilor. El afirma, cu acest prilej, că „nu va întreprinde asemenea lucru [alungarea lui Ieremia Movilă] din propria lui hotărâre şi va aştepta pe aceea a maiestăţii sale”. Totodată, solicita sprijin financiar din partea împăratului, întrucât „nu poate plăti mai mult timp ostaşii săi cu vorbe”.

Peste aproximativ o lună, la 6 iulie 1598, voievodul român expedia, din Ploieşti, o scrisoare adresată lui Sigis-mund Báthory, în care solicita ajutor antiotoman. În timpul popasului său ploieştean, Mihai Viteazul i-a trimis, la 25 iulie 1598, o scrisoare împăratului Rudolf al II-lea, prin care-l informa despre trimiterea ca sol a lui Gheorghe Ratz.

Importanţa strategică a Ploieştilor l-a determinat pe Mihai Viteazul să-şi organizeze aici tabăra de instruire a ostaşilor săi în vederea declanşării, în 1599, a campaniei sale din Transilvania. Aici l-a găsit, în iulie 1599, sătmăreanul Ioan Darahi, care afirma că domnul îşi adunase Sold.aţii şi-i pusese să presteze jurământ.

În septembrie 1599, Mihai a început concentrarea majorităţii trupelor sale în zona Ploieştilor. Referitor la această acţiune, Nicolae Bălcescu scria: „Mihai Vodă adună la Ploieşti o mare parte din oştile sale. Toată gloata oştenilor români şi sârbi erau aşăzaţi în piaţă şi pe uliţi, iar călăreţii guardiei sale, numiţi curteni, şi o ceată de cazaci şi de polonezi, îi răspândi împrejurul oraşului”. Referitor la pregătirea şi declanşarea acestei campanii, Ioan Lupaş afirma că Mihai s-a pregătit în taină toată vara, astfel încât, pe la începutul lui octombrie 1599, a putut    să-şi îndrepte, „cu minunată iuţeală” oştile sale asupra Transilvaniei.

Tot la Ploieşti a avut loc, spre finele lunii septembrie 1599, întrevederea dintre Mihai Vodă şi cancelarul lui Andrei Bathory. Întrucât a fost primit noaptea, trimisul principelui n-a reuşit să observe pregătirile de luptă ale domnului român. La scurt timp, în zilele de 1-2 octombrie 1599, Mihai a fost vizitat, la Ploieşti, de Toma Csomortany, care recurge la ameninţări, fapt ce-l determină pe voievodul român să-l expedieze rapid pe acesta şi să accelereze declanşarea campaniei militare în Transilvania.

În ziua următoare, 3 octombrie 1599, Mihai trece în revistă trupele de la Ploieşti, primeşte jurământul de credinţă al ostaşilor şi definitivează ultimele detalii ale acţiunii militare care avea să înceapă peste câteva zile.

La 4 octombrie 1599, oastea lui Mihai a părăsit Ploieştii, îndreptându-se spre Transilvania, pe traseul Ploieşti, Bucov, Scăeni,  Măgurele, Vălenii de Munte, Poseşti, Târleşti, Valea Buzăului. În ziua următoare, Mihai şi o parte din oastea sa au ajuns dincolo de munţi, declanşând o acţiune îndrăzneaţă şi energică, ce a generat realizarea primei uniri politice a românilor din Ţara Românească, Transilvania şi Moldova.

Dar intervenţia străină, într-un context istoric agitat, a pus capăt acestei înfăptuiri. După pierderea Moldovei şi a Transilvaniei, Mihai Viteazul a revenit în Ţara Românească, unde a încercat să stăvilească intervenţia polonă, care urmărea să-l instaleze ca domn pe Simion Movilă. În aceste condiţii, în octombrie 1600, Mihai Viteazul ajunge, pentru scurt timp, din nou, la Ploieşti.
În urma înfrângerilor suferite – afirmă Stanislaw  Golski – Mihai „şi-a mânat oastea destul de repede spre Ploieşti, orăşelul său, unde are o curte solid construită”.

La o jumătate de milă de acest orăşel, într-un loc înconjurat de huceaguri şi tufişuri dese, a avut loc bătălia de pe Bucovel, din 29 octombrie 1600, soldată cu înfrângerea oştirii lui Mihai Vodă de către oastea polonă a cancelarului Zamoyski. Descriind confruntarea militară, hatmanul Zolkiewscki oferă informaţii şi despre existenţa curţii domneşti din Ploieşti, pe care Mihai Viteazul „a clădit-o – după cum afirmă hatmanul – pentru desfătările sale tâlhăreşti”. Peste trei zile, la 23 octombrie 1600, cancelarul Zamoyski a ocupat Ploieştii, unde şi-a stabilit tabăra şi i-a primit, pe rând, pe doi ceauşi otomani care l-au felicitat pentru victoria repurtată asupra lui Mihai.

Eşuarea încercărilor de a stăvili invazia străină l-a determinat pe Mihai să ia lungul drum al pribegiei, la curtea împăratului Rudolf al II-lea. Reluarea acţiunilor sale a fost curmată, în mod brutal, prin asasinatul de pe câmpia Turzii, din data de 9/19 august 1601.

Cu toate că unirea realizată de Mihai Viteazul, la 1600, a fost de scurtă durată, marele voievod a rămas un simbol al unităţii naţionale pentru românii din toate timpurile şi din toate locurile.

Ploieştenii, de ieri şi de azi, l-au privit şi-l privesc cu respect şi admiraţie pe Mihai Viteazul, cel care a ridicat aşezarea la statutul urban şi i-a conferit acesteia un rol important în viaţa economică, administrativă şi militară a Ţării Româneşti. Inaugurarea, la 30 noiembrie 1997, în Ploieşti, locul său mult iubit, a statuii ecvestre a eroului, reprezintă un prinos de recunoştinţă faţă de fapta marelui Mihai Viteazul, care a pornit de pe aceste meleaguri acţiunea sa temerară de unire politică a Ţărilor Române.

Profesor doctor Polin ZORILĂ

 

DATORIE ȘI EROISM

LA PRAHOVENII  DE LA 1877-1878

 

Un eveniment atât de important ca dobândirea independenței de stat nu poate fi cantonat într-o anumită zonă a țării, ci, din toate punctele de vedere, trebuie urmărit pe întregul ei teritoriu și chiar dincolo de hotarele de atunci ale ei. Câteva condiții – dintre care cea mai importantă era așezarea geografică – au permis însă în Prahova urmărirea tuturor aspectelor pe care lupta pentru independență, ajunsă la finalul ei, le genera, să facă observarea lor mai clară, mai în relief ca oriunde.

Evenimentele acelui an memorabil sunt atât de cunoscute, încât prefer să înlocuiesc repovestirea lor cu un  eseu în temă.

Într-o jumătate de secol, patriotismul românilor își schimbase radical substanța de la necesitatea, cu caracter  pragmatic, de a-ți apăra moșia sau ocina, castelul sau conacul, casa ori bordeiul, viața familiei, rudelor sau vecinilor, la dragostea – mai clară sau mai puțin clară – pentru țară. Contribuiseră la aceasta și evenimentele istorice, momentele 1821, 1840, 1848, 1859, 1864, care transformaseră Țările Române într-o patrie. Contribuise la aceasta și legislația din timpul lui Cuza (mai ales reforma agrară din 1864) și legea învățământului. Erau acum școli nu numai în orașe, ci aproape în fiecare sat, cu dascăli tot mai școliți și chiar dacă numai o parte
din copii treceau prin ele, se lumina și mintea celor din jur.

Oricum, în preajma războiului, se cristalizase un nou patriotism, nu instinctiv, ci conștient. Oamenii știau și simțeau că acum au o patrie care cuprinde întreg pământul dintre hotarele ei, cu toate valorile tradiționale (proprietate, familie, credință, tradiții etc.), că este patria lor, dar și că ei sunt ai patriei. Patria mai însemna acum, pe lângă toate acestea, administrația, stăpânirea, care mobiliza la respectarea îndatoririlor, le organiza, le conducea pe făgașul cel mai potrivit pentru îndeplinirea aspirațiilor.

Toate acestea au făcut să se nască un puternic simțământ al datoriei către țară, care, tot mai puternic cu fiecare generație, a stat la baza conduitei majorității populației Prahovei în acel an de răscruce.

Acest simț al datoriei către țară acționa și se manifesta diferit în funcție de împrejurări, de grad de cultură, de credință, de categoria social-profesională și chiar de firea fiecăruia. Unii își făceau datoria în tăcere, dar cu rigurozitate și fără să se plângă, alții cu entuziasm, cu bravadă, unii complet dezinteresat, alții cu grija de a se alege și ei cu ceva: bani, bunuri, decorații, ori măcar faimă.

Acțiunea spiritului datoriei față de patrie s-a văzut cel mai bine la militarii prahoveni, soldați, gradați și ofițeri, recrutați din toate straturile sociale. Acest simț al datoriei  i-a făcut pe vânătorii din Batalionul II – Ploiești ca, în acea „zi de sânge udă”, 30 august 1877, la asaltul Redutei Grivița, după ce primul atac fusese respins cu mari pierderi, să încerce un al doilea și apoi un al treilea atac, cu aceleași rezultate dezastruoase, și încă un al patrulea atac care a dus la o strălucită, dar atât de dureroasă victorie.

Același profund simț al datoriei l-a făcut pe Alexandru Candiano-Popescu, deputat în Parlamentul României, să ceară, în iulie 1877, reintegrarea în armată și la 28 august, când se știa deja în ce loc primejdios se vor lupta vânătorii, a solicitat insistent comanda Batalionului II. Maiorul Candiano a fost permanent în fruntea vânătorilor, prin ploaia de gloanțe și a intrat primul în reduta Grivița.

Același simț al datoriei i-a animat și pe dorobanții din Regimentul 7 Prahova, în toate bătăliile, culminând cu cea de la Opanez care a hotărât căderea Plevnei. Și mai târziu, la luptele din jurul Vidinului, unde s-a adăugat și un alt dușman teribil: gerul și intemperiile. Regimentul 4 Călărași a dat și el destui morți și răniți în luptele cu inamicii strecurați în spatele frontului, la Rahova sau la izolarea Vidinului.

Tot simțul datoriei neprecupețite i-a însuflețit și pe ofițeri. Amintim doar pe sublocotenenții Dănescu și Ulescu, morți eroic, pe maiorul (ajuns colonel) August Gorjanu (născut la Vălenii de Munte) și colonelul (ajuns general) Grigore Cantili (născut la Valea Călugărească). Aceștia și-au manifestat patriotismul, prin curajul lor, dar și prin întreaga lor pricepere în conducerea operațiilor, ca și prin grija pe care o purtau trupei de sub comanda lor.

Dar simțul datoriei nu s-a manifestat numai la militarii noștri. Sutele de țărani prahoveni care au fost rechiziționați cu carele lor, cu boii lor, au fost trimiși, săptămâni întregi, cu provizii, veșminte, muniții, furaje, pe linia frontului, mai întâi la Dunăre, apoi tot mai adânc în Balcani. Și pe ei i-a dus același imbold patriotic și așa cum nu au fost dezertori în armată, nu au fost nici cărăuși care să se eschiveze sau să fugă, deși mulți și-au pierdut carele și animalele sau chiar viața de foame, de ger sau de boli.

Și cei rămași acasă și-au îndeplinit datoria față de țară. Desigur, și la sate și la orașe, mai erau multe nemulțumiri, nedreptăți și răfuieli, dar toate au înghețat, au tăcut în momentul în care au început să se întrevadă zorile indepen-denței noastre, orice frământări s-au stins de la sine. Chiar legea rechizițiilor, care lovea destul de greu pe cei mai puțin înstăriți a fost îndeplinită aproape fără nici o crâcnire. Comandamentul „aliat” rus se declarase îngrijorat și chiar indignat că noi am intrat în război fără să declarăm stare de asediu. A rămas foarte mirat când a văzut că nici nu ar fi fost nevoie de așa ceva.

Și încă nu a fost numai atât. Pe lângă ceea ce li se rechiziționase, câteva sute de prahoveni au făcut și ofrande: boi, alimente, scamă pentru răni, rufărie, furaje etc. Doamnele ploieștene (ca Zoe Scorțeanu, Sevastia Pa-dovici), ajutate de femei simple și susținute de aristocrate (ca Maria Cantacuzino sau Maria I. C. Văcărescu) au înființat și întreținut cu mari eforturi un  spital pentru răniți.

Nu am vorbit încă nimic despre eroism, care este atât de mult și de variat pomenit în filozofie, psihologie, istorie, literatură, artă.

Ne permitem să avem și noi o părere. Credem că este simțul datoriei către patrie dus până la gradul în care nimic nu te mai oprește s-o îndeplinești, nici măcar moartea. Desigur, sunt eroi care rămân în viață după îndeplinirea faptei, dar foarte mulți o plătesc cu viața.

Ce determină trecerea de la simpla datorie la eroism, de fapt la exprimarea eroismului, la demonstrarea lui, pentru că, potențial, el există la fiecare patriot! Contau, desigur, foarte mult vârsta omului, posibilitățile lui fizice, firea fiecăruia, curajul lui, dar mai mult decât toate au contat împrejurările, care i-au făcut pe unii să fie la locul potrivit în momentul potrivit.

Cei mai mulți dintre ei au fost oameni modești și, dacă n-a fost nimeni care să le vadă fapta, au rămas necunoscuți. Celebrul erou Grigore Ion, din Dumbrăveștii Prahovei, cel care a capturat marele drapel musulman al redutei Grivița, când era întrebat asupra isprăvii lui vitejești, obișnuia să spună: - Eeehe, dacă nu eram io p-acolo, se găsea altul!

Așadar, trebuie să-i socotim pe eroii „cunoscuți” (vii sau morți) și lăudați, ca un fel de reprezentanți ai celorlalți eroi, necunoscuți. De altfel, asemenea eroi nu pot apărea decât într-un mediu eroic, nu poate naște eroi o comunitate unde domnesc indiferența și apatia. Chiar acolo unde lupta este motivată de interese mercenare sau de ambiții personale, pot fi, desigur, acte de bravură și de sacrificiu, dar nu de eroism. Eroismul nu poate avea decât o singură motivație: ființa și interesele patriei.

Și întorcându-ne privirea cu 134 de ani în urmă, prahovenii de atunci ne conving și astăzi, cu claritate, de adevărul acestor lucruri și ne oferă un strălucit exemplu.

Profesor Paul D. POPESCU

 


BATALIONUL 2 VÂNĂTORI ȘI CUCERIREA REDUTEI GRIVIȚA

 

În vederea diversificării şi intensificării instrucţiei, în anul 1868 unitatea a fost mutată în garnizoana Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1869 în garnizoana Ploieşti, unde a continuat măsurile de perfecţionare a structurii organizatorice şi instrucţia trupelor.

La data de 14 octombrie 1874, unitatea a primit drapelul de luptă şi apoi a fost mutată la Bucureşti pentru continuarea instrucţiei, împreună cu alte unităţi din garnizoana Bucureşti şi din Muntenia.

În toamna anului 1876, unitatea a revenit în garnizoana Ploieşti, continuând procesul de perfecţionare organizatorică şi instrucţia tinerilor chemaţi sub drapel, precum şi asigurarea mijloacelor materiale pentru luptă.

Executând prevederile Înaltului Decret nr. 787, din 6 aprilie 1877, publicat în Monitorul Oastei nr. 11, unitatea a mobilizat contingentele 1875 şi 1876, chemând sub arme, mai devreme, şi contingentul 1877.

Conform ordinelor eşaloanelor superioare, efectivele unităţii au participat, în primăvara anului 1877, la acoperirea şi apărarea Dunării, mai întâi în zona Olteniţa – unde au primit botezul focului – şi apoi, după ce au fost schimbaţi de trupele ruseşti, în zona Corabia.

După trecerera în Bulgaria, batalionul a început deplasarea spre Nicopole, la 23 iulie 1877. În ziua de 30 august, în locul maiorului Mateescu, rănit pe data de 27 august în timpul luptelor din jurul Plevnei, la comanda unităţii a fost numit maiorul Alexandru Candiano-Popescu.

În a treia bătălie de la Plevna, maiorul Alexandru Candiano-Popescu i-a însufleţit pe bravii vânători, cerându-le ca, prin eroismul lor, să dea „un titlu de glorie mândrului oraş Ploieşti”.

În cele patru asalturi pe care le-au dat asupra redutei Griviţa nr.1, împreună cu dorobanţii vasluieni, vrânceni, ieşeni şi botoşăneni, vânătorii prahoveni au luptat cu deosebit eroism. În vâltoarea luptei, soldatul Ion Grigore din Mălăieşti Prahova, sergentul Gheorghe Stan şi caporalul Vasile Nica – toţi din Batalionul 2 Vânatori – au capturat un steag otoman de luptă, însufleţiţi de îndemnul comandantului lor de a lupta cu vitejie „pentru ca lumea să vază că suntem vrednici de strămoşii noştri, adevăraţi oşteni ai unei ţări ce luptă pentru apărarea căminelor patriei şi neatârnarea sa”.

Referindu-se la fapta de arme a acestor ostaşi, ziarul „Dorobanţul” din 15 noiembrie 1877 relata: „Când lupta atinsese  apogeul, soldatul  Ion  Grigore  din  al  doilea Batalion de Vânători, pentru gloria ţării sale, cucereşte cu cel mai mare curaj, drapelul inamicului. (…) Ajutat de caporalul Vasile Nica şi sergentul Gheorghe Stan, ei au dat morţii pe cei trei vrăjmaşi care apărau drapelul şi puteau să-l închine ţării”.

Pentru fapta lor, cei trei ostaşi infanterişti au fost decoraţi cu Ordinul „Steaua RomÂniei”, fiind elogiaţi de populaţia românească.

Participarea vânătorilor prahoveni la asediul Plevnei s-a făcut cu mari jertfe omeneşti (morţi şi răniţi): 321 grade inferioare şi 5 ofiţeri. Printre cei căzuţi la datorie s-au numărat şi ploieştenii: sergentul major Nicolae Teodor, sergenţii Stan Teodorescu şi Gheorghe Şt. Gheorghe, caporalii Costache Costea, Constantin Dumitru şi Matei Ionescu, soldatul Costăchioaia Oancea.

În faţa redutei Griviţa 1 a murit vitejeşte locotenentul Dimitrie Nicolescu, care, provenind din părinţi săraci, a ajuns la acest grad printr-o muncă stăruitoare, el fiind singurul sprijin al familiei. Rănit grav la Griviţa, başbuzucii l-au capturat în momentul retragerii şi l-au tăiat cu topoarele.

Pentru „curajul şi devotamentul arătat în luptele din jurul Plevnei, trei subofiţeri din acest batalion, George Dumitrescu, Nicolae Papazoglu şi Constantin Savopol, au fost înălţaţi la gradul de sublocotenent”.

După reîntoarcerea în ţară, Batalionul 2 Vânători a fost primit triumfal în Craiova, la 28 februarie 1878. Aici s-a instruit până la 23 aprilie 1883, când a fost mutat la Iaşi pentru paza graniţei în zona Iaşi - Huşi. În februarie 1884, batalionul a fost dislocat în garnizoana Bucureşti.

Drapelul unităţii a fost decorat cu Marea Cruce „Steaua RomÂniei“ pentru bravura dovedită în asaltul redutei Griviţa nr. 1, din 30 august 1877, decoraţie acordată prin Înaltul Decret Regal din iunie 1881.

În anii 1891 şi 1893, Batalionul 2 Vânători a participat la manevre militare în zonele Babadag, Constanţa şi Târgu Ocna.

La data de 26 iunie 1896, Batalionul 2 Vânători s-a stabilit în cazarma „Alexandru Ioan Cuza“ din Bucureşti.

În ziua de 12 octombrie 1897, comandantul unităţii, maiorul Gheorghe Salacoglu, a participat, în fruntea unei gărzi de onoare, la inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti, primind o medalie comemorativă din partea Comitetului de Iniţiativă.

Prin Înaltul Decret Regal, nr. 1.666, din 10 mai 1902, Batalionului 2 Vânători i s-a atribuit în titulatură numele de „Regina Elisabeta“.

Batalionul, transformat în Regimentul 2 Vânători „Regina Elisabeta”, a participat la al doilea război balcanic, la campaniile militare din perioada anilor 1916-1919 și în cel de al doilea război mondial (1941-1945).

Colonel (r) Constantin CHIPER



MONUMENTUL VÂNĂTORILOR DIN PLOIEȘTI

 

Ideea ridicării unui monument care să cinstească memoria prahovenilor din Batalionul II Vânători, căzuţi în războiul de independenţă, la luarea Griviţei, era mai veche. Înainte de 1890, a luat fiinţă un comitet de iniţiativă, în frunte cu I. Gr. Sorescu, care a strâns, prin subscripţie publică, fondurile necesare ridicării acestuia.

Monumentul Vânătorilor din Ploieşti, opera de căpetenie a sculptorului Giorgio Vasilescu(1863 – 1898), format la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi în Italia, îmbina elementele de arhitectură cu elementele de sculptură.

Partea de arhitectură  a monumentului este alcătuită dintr-un obelisc de granit, ridicat pe un soclu aproape cubic, aşezat pe o platformă cu mai multe trepte.

Partea sculpturală, realizată în bronz, este alcătuită dintr-un vultur cu aripile desfăcute, plasat în vârful obeliscului, care ţine în cioc un steag desfăşurat, din altoreliefurile montate pe părţile laterale ale soclului şi din cele patru statui de vânători plasate la colţurile acestuia. Pe faţada obeliscului sunt montate o ramură de stejar şi inscripţia „Eroilor de la Griviţa”. Altoreliefurile prezintă cucerirea redutei Griviţa I şi o alegorie a izbânzii.

Cele patru statui, montate pe mici piedestaluri laterale, reprezintă vânători prezentaţi în diferite atitudini.

Investigaţiile    întreprinse   au   permis   identificarea persoanelor care au servit ca model sculptorului Giorgio Vasilescu. Una dintre statui reprezintă pe Nicolae Pruşanu, membru al comitetului de iniţiativă şi fost participant la luptele de la Griviţa, Plevna, Opanez şi Vidin. Nicolae Pruşanu este reprezentat ţinând arma în mâini, gata de atac, şi este singurul care poartă barbă. Al doilea personaj,
reprezentat cu arma în poziţie pentru onor, este Grigore Ion din Dumbrăveşti, cel care capturase, în lupta de la Griviţa un mare drapel otoman. A treia statuie reprezintă pe preşedintele  comitetului de iniţiativă, Ioan Gr. Sorescu, cu arma în poziţie de repaos. Cea de-a patra statuie îl reprezintă  pe Neagu Anton din Tinosu, cunoscut şi sub numele de Neagu Uraru, care a fost „cornistul” Batalionului II Vânători în luptele de la Griviţa. Sculptorul l-a redat cu arma pe umărul stâng şi cu goarna în mâna dreaptă, gata să sune pornirea la atac.

Monumentul Vânătorilor din Ploieşti, amplasat în mijlocul primului rond de pe Bulevardul Independenţei, a fost inaugurat la 12 octombrie 1897, în prezenţa unui public numeros şi într-o atmosferă sărbătorească.

Printre cei care au luat cuvântul s-au aflat Ioan Gr. Sorescu şi Al. Candiano-Popescu. Ioan Gr. Sorescu încheia discursul său, adresat primarului ca reprezentant al ploieştenilor, cu următoarele cuvinte: „Încredinţăm oraşului Ploieşti acest monument ridicat în gloria armatei române. Binevoiţi a-l păstra cu sfinţenie, aşa cum este, fără a se ştirbi ceva dintr-însul. Acest monument să fie icoană sfântă pentru toţi care îşi iubesc patria şi neamul”.

În seara aceleiaşi zile, la un banchet la care fuseseră invitaţi şi veteranii din Batalionul 2 Vânători, Alexandru Candiano-Popescu a ţinut un toast emoţionant, din care cităm: „Acest monument este un omagiu al recunoştinţei publice. Şi el nu va pieri, căci nu e târnăcop, nici nu e vrem, care să dărâme ceea ce zideşte recunoştinţa unui neam cu întinse aspiraţiuni către viitor”.

În vara lui 1944, după ce fusese lovit de câteva schije, monumentul a fost demontat şi pus în siguranţă la Păuleşti. În 1954 a fost montat, de către sculptorul Themistocle Vidali, într-un mic scuar din apropierea Gării de Sud. Monumentul, simbol al spiritului de sacrificiu şi jertfă al generaţiilor trecute, a fost reamplasat, în 1980, într-un cadru mult mai favorabil, în Piaţa 1 Decembrie 1918.

Profesor doctor Polin ZORILĂ



Eroi prahoveni din Războiul de Independență


Generalul de divizie Grigore CANTILLI

S-a născut la data de 24 ianuarie 1839 în localitatea Valea Călugărească, judeţul Prahova. A fost unul dintre cei şapte copii ai familiei Panait Hagi-Hristu Cantilli (Cantilie), dintr-o familie macedoneană stabilită în Ploieşti la începutul secolului al XIX-lea.

Grigore Cantilli şi-a început studiile la pensionul ,,Lorent” din Ploieşti, iar la 7 aprilie 1855 a intrat în Şcoala Militară de Ofiţeri din Bucureşti, pe care a absolvit-o la 7 martie 1857, fiind înaintat la gradul de sublocotenent şi repartizat la Regimentul 1 Linie Craiova. Înaintează succesiv pe scara ierarhiei militare, fiind avansat la gradul de locotenent în anul 1859, apoi căpitan în anul 1864, maior în anul 1870, locotenent-colonel în anul 1873 şi colonel în anul 1875. După doi ani de serviciu la comandă de pluton, în anul 1859 a fost numit comandant de companie, de batalion în 1864, ataşat observator pe lângă armata italiană în anii 1865-1866.

În anul 1875 a fost avansat la gradul de colonel şi numit la comanda Regimentului 7 Infanterie Linie, pe care l-a instruit cu multă dăruire şi răspundere.

La mobilizarea armatei în luna aprilie 1877, colonelul Grigore Cantilli a fost numit comandantul Brigăzii 1 din Divizia a 4-a Infanterie.

În cea de-a treia bătălie de la Plevna - 30 august 1877 - două din unităţile Brigăzii 1, Batalionul 2 Vânători din Ploieşti şi Batalionul 1 din Regimentul 14 Dorobanţi Roman, au pătruns primele în reduta Griviţa1, reuşind s-o ocupe şi apoi, sprijinite de alte unităţi militare, s-o păstreze în dispozitivul de luptă al armatei române. Unităţile subordonate Brigăzii 1 Infanterie au capturat un drapel cu semilună şi trei tunuri otomane. Două dintre tunuri au fost dispuse de o parte şi de alta a statuii lui Mihai Viteazul, din Piaţa Universităţii Bucureşti, şi al treilea în faţa marelui corp de gardă de la Palatul Domnesc din Capitală.

Luptele s-au derulat, aşa cum au cerut-o situaţiile operative ale fiecărei etape. Pentru îndeplinirea acestor misiuni, trupele comandate de generalul Grigore Cantilli au dovedit multă energie, curaj, dârzenie, înţelegere şi răbdare la greutăţi şi la oboseală.

Conducând excepţional unităţile din subordine, colonelul Grigore Cantilli a fost avansat la gradul de general de brigadă (1878) și, ulterior, la gradul de general  de  divizie  ( 1894 )  şi  decorat  cu  ordinele: ,,Steaua României” în grad de ofiţer; ,,Sfântul Stanislav” clasa a III-a (rusesc); ,,Sfântul Vladimir” clasa a IV-a (rusesc) şi medaliile: ,,Virtutea Militară de aur”, ,,Trecerea Dunării” şi ,,Apărătorii Independenţei”.

Generalul Grigore Cantilli a murit la data de 5 octombrie 1909, găsindu-şi odihna veşnică, alături de soţie, sub capela cavoului de familie din cimitirul ,,Eternitatea” din Bacău. Prin grija Consiliului judeţean Bacău şi al Asociaţiei Naţionale ,,Cultul Eroilor”, capela şi mormântul au fost restaurate, reamenajate şi date în patronajul unei unităţi militare spre îngrijire.

Colonel (r)   Gheorghe STĂNCUȚU


Generalul de divizie Constantin N. CANDIANO

S-a născut la data de 1 august 1847 la Ploieşti. După absolvirea Liceului ,,Sfinţii Petru şi Pavel”, s-a înscris  la Şcoala Militară de Ofiţeri Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti, pe care a absolvit-o la 1 iunie 1864, cu gradul de sublocotenent, şi a fost repartizat în Batalionul 1 Geniu din Bucureşti, în funcţia de comandant de pluton.

Avansat locotenent, la 8 aprilie 1870, a fost mutat la Batalionul 2 Geniu din Iaşi. La data de 1 aprilie 1871 a fost mutat în funcţia de ajutor şef birou mobilizare la Batalionul 2 Vânători, care se înfiinţase în Bucureşti în anul 1866, iar în anul 1869 a fost mutat în garnizoana Ploieşti.

Avansat la gradul de căpitan la data de 8 aprilie 1873, Constantin Candiano a fost mutat la Batalionul 2 Geniu Iaşi, efectuând o bună practică cu militarii recruţi şi rezervişti, iar la 7 februarie 1875 a  fost numit ajutor la biroul mobilizare în Statul Major Geniu, în calitate de specialist pentru executarea lucrărilor genistice. În anul 1877, şi-a adus o importantă contribuţie la realizarea lucrărilor genistice la Plevna, Rahova şi Vidin.

Avansat la gradul de maior, la data de 8 aprilie 1879, ofiţerul a fost numit şef de serviciu la arma Geniu/ Bucureşti, funcţie în care a fost bine apreciat pentru modul cum a folosit cunoştinţele acumulate în anii 1877-1878, de către generalul Peiu - şeful de stat major. În continuare, a fost numit comandant al Batalionului 2 Geniu, la data de 16 noiembrie 1880, al Regimentului 1 Geniu Bucureşti, la 1 aprilie 1882, avansat locotenent-colonel, la 8 aprilie 1885 şi colonel la excepţional, la 10 mai 1889.

Fiind dotat pentru conducerea unităţilor militare, colonelul Constantin Candiano a fost numit la 10 mai 1890 la comanda Regimentului 30 Infanterie ,,Muscel”, la data de 1 decembrie 1891, la comanda Regimentului 1 Infanterie ,,Dolj”, în anul 1895, la comanda Brigăzii a 3-a Infanterie iar în anul 1898 la comanda Brigăzii a 9-a Infanterie Ploieşti, din Divizia a 5-a Infanterie Buzău, când a fost avansat general de brigadă.

Între anii 1901-1903, generalul Candiano a comandat, ca o încununare a frumoasei sale cariere, cu multă competenţă, Divizia a 5-a Infanterie, după care a fost trecut în rezervă, cu drept de pensie.

Generalul Constantin Candiano a fost decorat cu Medalia Apărătorilor Independenţei din 1877, Semnul Onorific de argint pentru 18 ani de serviciu militar, Semnul Onorific de aur pentru 25 ani de serviciu militar, Cavaler şi Ofiţer al Ordinului ,,Steaua României”, Coroana de Fier clasa a II-a şi Sfântul Alexandru al Bulgariei clasa a III-a.

General de brigadă (r)  Gheorghe RĂUCEA


Generalul de Brigadă Alexandru CANDIANO-POPESCU

În bătăliile împotriva oştirilor turceşti, din rândul ploieştenilor s-au distins numeroşi ofiţeri şi soldaţi, prin abnegaţia şi spiritul de sacrificiu cu care au luptat, prin actele de bravură, care s-au ridicat uneori până la un adevărat eroism.

Printre aceşti eroi, s-a bucurat de o meritată celebritate Alexandru Candiano-Popescu. Avocat, ziarist, ofiţer - mai întâi activ, apoi de rezervă - acesta era un om pasionat, cu un puternic spirit de frondă, care, în felul lui, şi-a iubit nespus patria.

Cunoscut ca unul ce a militat cu hotărâre pentru victoria opoziţiei în alegerile din 1869, el a fost şi conducătorul mişcării antidinastice de la Ploieşti, din 1870. Arestat şi judecat la Târgovişte, el a fost achitat, împreună cu ceilalţi implicaţi, de către juraţi, sub presiunea opiniei publice din întreaga ţară.

În timpul războiului, avea 36 de ani (se născuse în 1841) şi fusese mobilizat ca maior de miliţie, fiind detaşat pe lângă comandamentul Diviziei a IV-a Teritorială.

În preajma atacului de la Griviţa, aflând că batalionul de vânători din oraşul său, Ploieşti, a rămas fără comandant, a solicitat el comanda, deşi ştia bine ce rol avea să aibă în bătălia ce urma să înceapă. Cererea i-a fost aprobată şi unitatea i-a fost încredinţată chiar în ziua de 30 august, la ora 12, când colonelul Brănescu l-a prezentat ostașilor. Cu această ocazie, maiorul Alexandru Candiano– Popescu a pronunţat un discurs care a înflăcărat în asemenea măsură pe militarii din subordine, încât, cu toate pierderile suferite în primele atacuri asupra redutei din ziua de 30 august 1877, a reuşit să-i facă să pornească cu elan sporit și la al patrulea să cucerească Griviţa.

Pentru această faptă, maiorul Al. Candiano-Popescu a fost distins cu ,,Steaua României”, cu alte decoraţii româneşti, precum şi cu Ordinul ,,Sfântul Gheorghe” al Rusiei, iar Domnitorul Carol I l-a avansat la propunerea primului ministru al ţării, I.C. Brătianu, la gradul de locotenent-colonel şi l-a numit ajutor al comandantului miliţienilor din Divizia a 4-a Teritorială.

În bătălia de la Griviţa, s-au mai distins şi alţi prahoveni, printre care Sold.atul Grigore Ion, care a cucerit steagul redutei Griviţa, ajutat de caporalul Nica Vasile din Ploieşti şi sergentul Stan Gheorghe.

După acest moment de glorie, Alexandru Candiano-Popescu nu a mai dezbrăcat haina militară. În timpul toamnei şi începutul iernii, a fost trimis într-o lungă şi istovitoare misiune diploma-tică la Sankt-Petersburg şi în Caucaz, pentru a relata, prin viu grai, curţii imperiale, Guvernului şi Senatului, evenimentele din Balcani şi a-i felicita din partea domnitorului Carol şi a doamnei Elisabeta, pentru victoriile româno-ruse obţinute şi a oferi în numele acestora unele trofee de război.

Ulterior, a participat, în calitate de deputat, la sesiunea corpurilor legiuitoare, dar a preferat cariera militară, a fost avansat colonel, apoi comandant de brigadă şi a fost comandantul diviziei de la Târgovişte. O vreme, la insistenţele lui Brătianu, a fost unul din aghiotanţii regelui.

Prin întreaga sa carieră a rămas însă unul dintre cei mai capabili militari români, sub mâna căruia s-au format nenumăraţi ofiţeri de valoare. A fost şi unul dintre teoreticienii noştri, publicând articole în presa militară şi fiind autorul unui amplu tratat de artilerie, în două volume. A rămas acelaşi om entuziast, loial foştilor săi şefi şi subalterni, obsedat de spiritul de dreptate, de reparare pe orice cale a unei injustiţii.

A păstrat strânse legături cu oraşul Ploieşti, unde avea un frate vitreg, generalul Constantin Candiano, şi unde casa sa părintească (azi Str. Stadionului nr. 8) s-a vândut abia după moartea lui. A fost oaspete de onoare, la 12 octombrie 1897, la inaugurarea Monumentului Vânătorilor din Ploieşti. A încetat din viaţă la Târgovişte, la 25 iulie 1901.

Profesor Paul D. POPESCU

 

Colonelul August GORJANU

Acest viteaz şi destoinic comandant s-a născut la 2 august 1833, la Vălenii de Munte. A învăţat cele 4 clase primare cu tatăl său, celebrul autor de almanahuri şi traducător din Halima, Ion Gherasim Gorjanu, la Şcoala Domnească din Ploieşti, după care a fost dat la pensionul Schewitz din Bucureşti. A urmat apoi Şcoala Militară de Ofiţeri, pe care a absolvit-o la 27 iunie 1860, cînd primeşte gradul de sublocotenent. În 1868, este trimis în Germania, pentru a studia modul de organizare şi tactica de luptă a infanteriei. Stagiul i-a sporit pregătirea sa deosebită ştiinţifică şi tactică şi cunoaşterea limbilor străine, calităţi care aveau să-i folosească în profesie. Până în 1870, avea să ajungă maior, când a fost trimis să înăbuşe mişcarea antidinastică din Ploieşti. Aceste evenimente i-au încetinit un timp ascensiunea, de-abia în preajma războiului fiind avansat locotenent-colonel şi numit comandant al Regimentului 3 Doro-banţi-Slatina.

În război, în prima parte a campaniei de pe Dunăre, s-a implicat personal în acţiuni de recunoaştere şi ciocniri cu turcii. Obişnuia să se îmbarce într-o şalupă împreună cu alţi şapte oameni care ştiau să înoate şi să intimideze trupele turceşti cu un foc viu ce dădea impresia unui atac de anvergură, apărând astfel poziţiile româneşti şi salvându-şi patrulele de cercetare, ocupând numeroase ostroave şi silindu-i pe inamici să se retragă.

După trecerea Dunării, Regimentul 3 Dorobanţi a participat la numeroase operaţiuni militare, acoperindu-se de glorie la cele din zona Rahova. Sesizând importanţa acţiunilor de acoperire pe flancuri şi în avangardă, s-a acoperit cu puternice patrule de cercetare, evitând surprinderea şi realizând el însuşi surpriza, lucru ce i-a uşurat înfruntările cu inamicul şi i-a oferit numeroase succese.

A participat, în continuare, la luptele de la Vidin şi Smârdan, cu deosebit succes în ceea ce priveşte eficienţa şi rapiditatea atacurilor. În toată campania, a dovedit, pe lângă  o  înaltă  exigenţă,  faţă  de el şi de subalternii lui, în îndeplinirea datoriei, un deosebit spirit umanitar, străduindu-se să salveze cât mai multe vieţi, într-o epocă în care preţul unei victorii nu era prea mult umbrit de pierderile proprii.

Pentru meritele sale deosebite, a fost recompensat chiar din timpul războiului, fiind avansat la gradul de colonel, pe data de 1 ianuarie 1878, primind distincţiile militare: Ordinul ,,Steaua României”, Ordinul ,,Coroana României” în grad de comandor, Medalia ,,Apărătorilor Independenţei” etc.

După război, a comandat primul regiment înfiinţat în judeţul Constanţa, până în anul 1883. A revenit, ulterior, în Ploieşti, în calitate de comandant al Regimentului 7 Dorobanţi, având importante preocupări legate de cartografie şi telegrafie, dar şi o importantă publicistică în domeniul geografiei.

Colonel (r)  Fănică-Voinea ENE


Sergentul Grigore ION

Una din figurile interesante ale eroilor prahoveni, figură centrală şi a Monumentului Vânătorilor, era un ţăran, fără ştiinţă de carte, din satul Dumbrăveşti, comuna Mălăieşti. Până la asaltul de la Griviţa, a luptat curajos şi disciplinat, fără să iasă însă din anonimat, asemeni celor mai mulţi dintre luptători. Din acest moment, devine însă foarte cunoscut, citat, fotografiat, decorat şi chiar avansat la gradul de sergent, deşi la acesta numai ştiutorii de carte aveau acces. S-a întors în sat, după război, la fel de tăcut şi modest precum plecase. Rămas văduv, după decesul primei soţii, se recăsătoreşte, munceşte cu îndârjire pentu creşterea celor şase copii, din cele două căsătorii, avantajat şi de faptul că s-a întors nevătămat din război şi de modesta pensie de 12 lei pe lună, pe care o primea de la stat, dar, nereuşind să-şi întreţină corespunzător familia, se angajează portar la ,,Monitorul Oficial”. Nebăgat în seamă de cei care nu puteau face legătura între eroul din 1877 şi umilul slujbaş pe care îl vedeau în faţa lor, Grigore Ion a dus o viaţă lipsită de îndestulare, dar liniştită, deranjată doar la 10 mai, când era căutat şi adus să defileze la paradă, fără însă ca cineva să facă legătura între falnicul veteran şi portarul umil.

Ca urmare a acţiunii unor deputaţi moldoveni, conduşi de profesorul universitar A.C. Cuza, care au încercat să lipsească Batalionul 2 Vânători de gloria cuceririi redutei Griviţa şi pe Grigore Ion de cucerirea drapelului, campania dusă de Alexandru Candiano-Popescu şi de ziarul ,,Universul” a dus la mărirea pensiei veteranului şi la ridicarea prin subscripție națională a unei case noi în Dumbrăveşti (pe care el a dăruit-o unei fiice).

A murit la 19 septembrie 1915 şi a avut parte de o înmormântare larg mediatizată de autorităţile civile şi militare din judeţ.

Profesor Paul  D. POPESCU


Caporalul Vasile Nica COMĂNESCU

Născut la Ploieşti, la 31 decembrie 1858, a copilărit în oraşul natal, unde a făcut şi şcoala primară şi gimnaziul. După absolvire, în atmosfera plină de entuziasm patriotic ce domnea în oraş, s-a înscris ca voluntar în armata română. După perioada de instrucţie, a primit gradul de caporal, urmând ca apoi să fie trimis la şcoala de ofiţeri. Începutul războiului a determinat vărsarea lui la Batalionul 2 Vânători ,,Doamna Elisabeta”, cu care a făcut toată Campania. La 30 august 1877, la intrarea în reduta Griviţa, a sărit împreună cu sergentul Stan Gheorghe din judeţul Argeş, în ajutorul Sold.atului Grigore Ion, omorând turcii care îl atacaseră şi dându-i acestuia posibilitatea să păstreze drapelul capturat. În momentele ulterioare de glorie, l-a însoţit pe Grigore Ion în toate prezentările drapelului capturat.

A fost decorat cu Ordinul ,,Steaua României” în grad de cavaler, ,,Crucea Sfântul Gheorghe” şi ,,Medalia Comemorativă”, conferite de Țarul Rusiei.

După război, a ales viaţa civilă, lucrând pe rând ca notar şi preceptor la Conduratu şi Tomşani, în Prahova, la Glodeanu–Siliştea, în judeţul Buzău, precum şi la Deleni, Adamclisi şi Chioseni - Aidiu, în Dobrogea, până în 1925, când s-a pensionat. A încetat din viaţă la 12 iunie 1933, fiind înmormântat cu funeralii deosebite.

Profesor Paul D. POPESCU

 

CERCUL „CULTUL EROILOR” din COLEGIUL NAȚIONAL „MIHAI VITEAZUL”

Colegiul Naţional „Mihai Viteazul” din Ploieşti este recunoscut ca o adevărată pepinieră de istorici. Ani la rând, liceul a pregătit tineri dornici să studieze şi să cerceteze fapte şi evenimente din trecutul, dar şi din prezentul evoluţiei locale şi naţionale. „Îmi plăceau cărţile şi o îndrăgeam pe doamna profesoară de Limba şi literatura română din gimnaziu. În clasa a IX-a am avut o revelaţie: începeam să înţeleg altfel, mult mai profund, istoria. Nu mai era doar o înşiruire cronologică și o simplă memorare. Istoria devenise o bucurie a descoperirii.” – a mărturisit cu ani în urmă Andrada Bălan, actualmente absolventă a Facultăţii de Istorie din Bucureşti. Şi
nu este singurul caz. Găsim foşti membri ai Cercului „Cultul Eroilor” din C.N. „Mihai Viteazul” funcţionând ca profesori de mare calitate în liceele şi şcolile generale din municipiu şi din judeţ, iar alţii sunt încă studenţi, unii sunt deja muzeografi excelenţi în cadrul Muzeului de Istorie şi Arheologie din Ploieşti şi din Bucureşti, alții ziarişti şi oameni politici în formare. Preocuparea elevilor noştri pentru istorie a fost remarcată de profesorii francezi de la Universităţile din Bretania, participanţi la o întâlnire cu tema „Histoire vecue, Histoire reconstruite”, care s-a desfăşurat în cadrul Alianţei Franceze.

Cercul de istorie a evoluat treptat, ajungând anual la aproape o sută de membri activi şi câteva sute de simpatizanţi. Plăcerea cu care participă la simpozioanele şi acţiunile comemorative relevă dorinţa de a fi cât mai aproape de personalităţile trecutului,  pe care mulţi adulţi le neglijează. „Eroii neamului”, ştiuţi sau nu, reînvie prin cuvintele calde, pline de recunoştinţă, ale elevilor noştri. O mare manifestare a fost prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul. Sărbătoarea s-a desfăşurat de-a lungul a mai multor zile şi a adunat elevi, profesori şi vechi absolvenţi ai liceului. De altfel, sărbătoarea liceului de sfinţii patroni strânge laolaltă pe elevi şi profesori, omagiind personalităţile de altă dată ale şcolii, ca şi pe vestitul domnitor  al  cărui  nume îl  poartă  instituţia  noastră de învăţământ.

Cele mai importante acţiuni sunt dedicate Unirii Principatelor, din ianuarie 1859, Unirii Basarabiei cu România, din martie 1918, zilei cu o întreită semnificaţie – 9 Mai, Zilei Armatei Române şi Marii Uniri de la 1 Decembrie. Cu aceste ocazii, sunt invitaţi personalităţi locale, membri ai Societăţii Culturale „Ploieşti – Mileniul III”, ai Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă Prahova, ai Societăţii Naţionale „Spiru Haret” pentru Educaţie, Ştiinţe şi Cultură, reprezentanţi ai fundaţiilor culturale locale, ai Arhivelor Naţionale şi ai muzeelor, profesori de la Catedra de Ştiinţe Socio-Umane şi Juridice din cadrul Universităţii Ploieşti (UPG), Universităţii „D. Gusti” şi „Mihai Viteazul”, Biblioteca Judeţeană „N. Iorga”, „Centrul de Informare Europa”, membri ai Societăţii „Pro Basarabia şi Bucovina” şi, bineînţeles, reprezentanţi ai Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor” şi ai Cercului Militar. La rândul nostru, elevii şi profesorii liceului au participat la activităţile organizate de instituţiile menționate mai sus. În cadrul simpozioanelor dedicate Unirii Basarabiei cu România au fost prezenţi elevi provenind de peste Prut şi care studiază în liceele din Ploieşti şi personalităţi marcante ale culturii şi spiritualităţii basarabene, precum  d-nii Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Valeriu Matei şi înalte feţe bisericeşti.

Membrii cercului „Cultul Eroilor”, însoţiţi de profesorii lor, au participat la acţiunile comemorative organizate de Asociaţia Județeană „Cultul Eroilor” şi de Consiliul Judeţean Prahova, la Cimitirul Eroilor, ca şi la cele în cinstea personalităţilor care au avut, prin activitatea lor, mari merite în dezvoltarea instituţiilor culturale locale, care au făcut cunoscut în ţară şi în străinătate oraşul Ploieşti, ca şi ţinutul prahovean: Nicolae Iorga, Take Ionescu, Toma T. Socolescu ş.a. În cadrul simpozioanelor sau al sesiunilor de referate şi comunicări, au fost prezentaţi eroii prahoveni care s-au remarcat în Războiul de Independenţă şi în Războiul de reîntregire a neamului, precum învăţătorii Ion M. Opran şi Ion Traşcă, ca şi sblt. Dumitru Rădulescu. Au fost depuse coroane de flori la monumentele închinate eroilor de la cimitirul Bolovani, Catedrala „Sf. Ioan” şi Monumentul Vânătorilor, de la Gara de Sud. În timpul excursiilor organizate de liceu, cu pioasă reculegere, au fost vizitate cimitirele eroilor de pe Valea Prahovei.

Pe aceeaşi linie se înscrie participarea micilor noştri istorici la diferite simpozioane şi concursuri judeţene sau naţionale, cu teme legate de cultura românească: „Cultură şi civilizaţie românească”, „Istorie şi societate în dimensiune virtuală”, „Eustory”, „Românii păstrători de tradiţii, credinţă şi adevăr” (toate concursuri naţionale), „Patroni de şcoală românească” (C.N.„Virgil Madgearu” Ploieşti), „Personalităţi prahovene” (Vălenii de Munte), prilej cu care au obţinut premii şi menţiuni. Este de remarcat elevul Lucian Vasile, participant cu comunicări bine primite la Congresul internaţional de dacologie, ale cărui cercetări au fost publicate în „Dacia magazin”.
(Actualmente este student la Facultatea de istorie din Bucureşti). Participarea la olimpiadele de istorie, sau la sesiunile de referate şi comunicări, faza naţională, i-a situat pe elevii noştri pe locuri fruntaşe, obţinând premii speciale şi menţiuni. Cercetarea s-a îmbinat de multe ori cu talentul literar şi numeroase studii şi eseuri ale elevilor, urmând modelul de muncă al profesorilor lor, au fost publicate în presa locală şi în revista liceului.

Din iniţiativa elevilor, a apărut revista de istorie a liceului, „Semper Historia” (prof. coordonator Luchian Emilia), având ca teme Moldova în timpul lui Ştefan cel Mare, De la Ştefan cel Mare la C-tin Stere, Unirea românilor, Cultură şi civilizaţie românească, Românii şi românismul.

Proiectul „De la fraţi pentru fraţi” (coordonat de prof. E. Luchian) a lărgit parteneriatul liceului nostru cu Liceul Academic Român-Englez „Mircea Eliade” din Chişinău (1995-2000) şi cu Liceul „Mihai Viteazul” din Cimişlia (2002-2003). Au fost realizate vizite reciproce urmate de activităţi pentru o mai bună cunoaştere, colectarea unui număr de peste 300 de cărţi în limba română, dăruite bibliotecilor liceelor numite mai sus, asistenţă la ore, schimb de experienţă etc. Urmărim să realizăm activităţi similare cu românii sud-dunăreni.

Activitatea cercului de istorie, din care am notat aspecte mai importante, este apreciată de presa şi de televiziunile locale, de postul TVRM, dar şi de Radio Bucureşti 1 şi Radio Internaţional.

Elevi care s-au remarcat în mod deosebit în ultimul deceniu în activitatea cercului de istorie „Cultul Eroilor” din C.N. „Mihai Viteazul”: Bălan Andrada, Zamfirescu Cristina, Vasile Lucian, Ghidel Sindia, Petcu Beatris, Cosma Andrada, Ciomag Luiza, Cojocaru Ruxandra, Calcan Dragoş, Roman Mihaela, Serbschi Cristina, Slăvescu Georgiana, Preda Oana, Chiriacescu Bogdan, Dobromir Lavinia, Voicu Ana Maria, Nicolae George, Radu Ioan Cosmin, Paraschivescu Ștefania, Lupea Liviu, Ioniță Alexandra, Voicu Ioana Maria, Cristescu Teodora, Pârvan Adina, Ionescu Cătălina, Ilie Irina, Voinica Raluca, Trofin Sebastian, Leonte Sebastian, Alexiu Andra, Maxim Natalia, Andronescu Alexandra, Mălai Iulian, Manta Claudiu.

Profesorii de istorie titulari ai C.N.M.V., unii având şi o bogată activitate editorială sunt: dr. Gheorghe Mariana (ISJPh), Luchian Emilia (responsabil de catedră şi coordonator al cercului de istorie), Mihai Roxana, Petrescu Ion, Radu Gheorghe.

Profesor Emilia LUCHIAN

 

PAGINA DE NUMISMATICĂ

Decorații ale Războiului de Independență

În istoria ţării noastre au existat dinstincţii care s-au acordat din cele mai vechi timpuri, care nu aveau un caracter onorific, ci constau mai mult din răsplată în natură, fie pământ, fie ranguri şi dregătorii, înlesniri vamale sau comerciale. Sistemul modern de decoraţii românesc s-a constituit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca răsplată a celor care se distingeau prin merite deosebite în serviciul ţării.

Prima medalie în România a fost instituită, printr-un decret domnesc, la 24 mai 1860, pentru recompensarea militarilor care au luptat la Bucureşti, împotriva turcilor, în Dealul Spirii la 13.09.1848. Medalia era din bronz, avea pe faţă acvila cruciată încoronată şi ţinând în gheara dreaptă spada, iar în cea stângă sceptrul. Pe margine avea inscripţia ,,Pro virtute militari”. Pe avers era o ghirlandă de frunze de laur, în centrul căreia se afla scris: ,,13 septembrie 1848 - Dealul Spirii”. Avea panglica albastră, cu două dungi galbene şi roşii pe margine.  Distribuirea medaliei s-a făcut în anul 1866, după abdicarea lui Cuza.

Tot Cuza a întreprins primele măsuri pentru instituirea unei decoraţii româneşti care să marcheze actul unirii, independenţa şi suveranitatea naţională sub întâiul domn al Principatelor Unite. Ordinul Unirii a fost propus pentru instituire în 1860 dar, din cauza opoziției întâmpinate, îndeosebi din partea Turciei, instituirea a fost amânată până în anii 1862-1864, iar în anul 1865
Consiliul de Stat a aprobat statutul ,,Ordinului Unirii”.

Ordinul ,,Steaua României” este format dintr-o cruce cu smalţ albastru, înconjurată de raze, purtând deasupra o coroană; în centru un medalion din smalţ roşu, înconjurat de un cerc albastru, pe care se află inscripţia ,,Genre et Cordes Fratres (Fraţi de gintă şi de inimă), înconjurată de o cunună de frunze de stejar. Pe medalionul roşu, la mijloc, pe o faţă se află cifrele 5 şi 24, simbolul unirii
celor două ţări române, iar pe cealaltă faţă monograma domnitorului A.I. Cuza.

În ziua proclamării Independenţei României, la 9 mai, s-a propus şi s-a votat de parlament ca ordinul respectiv, având unele modificări parţiale, să poarte denumirea ,,Steaua României”.

Crearea unui sistem de decoraţii naţionale a fost posibilă după proclamarea independenţei faţă de Turcia,  la 9 mai 1877 şi recunoaşterea internaţională a noului ei statut juridic.

Medalia  ,,Virtutea  Militară” a fost înfiinţată prin regulament în 1872; are un diametru de 30 mm, având  pe  avers  capul Domnitorului, cu inscripţia circulară ,,Carol I Domnul României”, iar pe revers, într-o ghirlandă de frunze de laur şi de măslin, inscripţia ,,Virtute Militară”. Toarta este de forma unei ghirlande de lauri. Panglica este roşie, cu câte o dungă albastră pe margini. Regulamentul a instituit două grade: Medalia de aur pentru ofiţeri şi de argint pentru gradele inferioare.

Crucea ,,Trecerea Dunării” a fost instituită la 25 octombrie 1877, pentru ,,răsplătirea serviciilor aduse de militarii sau asimilaţii de orice grad care au operat peste Dunăre şi au participat la campania din 1877-1878”.

Însemnul se prezenta ca o cruce bizantină, din oţel oxidat, negru punctat, având lungimea braţelor de 43 mm, lăţimea de 6 mm iar grosimea de 2 mm. Crucea avea pe marginea braţelor o dungă albă, în culoarea naturală a oţelului, şi în mijloc, un medalion înconjurat de un cerc de oţel. Fondul medalionului era, de asemenea, punctat şi avea înscris pe avers ,,Trecerea Dunării” şi în mijloc
anul ,,1877” iar pe revers cifra Casei Domnitoare. Panglica pentru militari era din moir roşu închis, cu două dungi negre, iar pentru civili din moir negru, cu două dungi roşii.

Medalia ,,Apărătorii Independenţei” s-a instituit la 05.06.1878 şi s-a conferit tuturor militarilor şi asimilaţilor de orice grad, care au luat parte la Campania din 1877 şi 1878. Este confecţionată din bronz, de formă rotundă, având un diametru de 30 mm. Pe
aversul medaliei este ştanţat geniul României, sub figura unei femei rezemată de o sabie şi ţinând în mâna dreaptă ridicată o cunună, picioarele ei stau pe drapele, tunuri şi puşti; în dreapta sa, jos, este Aqvila română; spre spatele său este un înger, ţinând un drapel încununat. Pe revers, se află iniţialele domnitorului Carol I, sub care este menționat ,,Apărătorilor Independenţei în războiul 1877-1878”. Inscripţia este înconjurată de două ramuri, una de stejar şi alta de dafin, unite jos cu o fundă. Panglica este moarată, de culoare albastră, iar la margini are câte o dungă roşie şi galbenă.

Crucea comemorativă ,,Elisabeta” a fost instituită în anul 1878 şi s-a conferit doamnelor care, prin îngrijirea răniţilor și bolnavilor, au dat concursul lor în timpul campaniei din 1877-1878 ori au contribuit la instalarea de spitale, înzestrarea ambulanţelor şi ofrande
care au alinat suferinţele răniţilor şi bolnavilor.

Crucea este din bronz aurit, are lungimea de 43 mm, lăţimea de 6 mm şi formă bizantină. În centrul crucii se  află  un  medalion rotund, având pe avers cifra încororona- tă ,,E” iar pe revers, inscripţia ALINARE ŞI MÂNGÂIERE. 1877-1878. În partea superioară se află inelul de prindere a panglicii, de culoare albastră, deschis, având câte o dungă aurie pe margini.

Medalia ,,Comemorativă Rusă 1877-1878” este din bronz, cu un diametru de 26 mm. A fost instituită de ruşi, conform obiceiului de a bate câte o medalie după fiecare război. Pe avers, are ştanţată în relief o cruce patriarhală iar sub ea o semilună, cu braţele în sus, având ştanţat în dreapta crucii anul ,,1877” iar în stânga ,,1878”. Pe revers are o deviză în limba slavă: ,,NU PENTRU NOI, CI NUMELUI TĂU”, înconjurată de o ghirlandă de lauri. Panglica era de moar galben-portocaliu, având pe mijloc trei dungi negre iar, marginal, câte o dungă albastră deschis, de 1 mm lăţime. A fost decernată de Țarul Alexandru al II-lea militarilor participanţi la luptele din zona Plevna şi a fost asimilată medaliilor româneşti la 18 septembrie 1878.

În 1878, se instituie o serie de noi decoraţii legate în special de Războiul pentru neatârnare: Crucea „Trecerea Dunării”, Crucea Comemorativă „Elisabeta”, Medalia „Apărătorilor Independenţei”, Medalia „Serviciul Credincios”, fiind acceptată în ierarhia decoraţiilor româneşti  „Medalia Comemorativă Rusă a Războiului din 1877-1878”.

Colonel (r) Puiu  CUJBĂ



 

 

 

 
Crearea unei pagini web, Gratuit
Designed by Free CSS Templates.