„PRAHOVA EROICĂ” NUMĂRUL 3

Revista în format PDF poate fi găsită la adresa: http://ro.scribd.com/doc/106428340/Revista-Prahova-Eroica-nr-3-2012

CUPRINSUL NUMĂRULUI 3

Monumentul Recunoștinței Prahovene, col. (r) Petrea CUJBĂ

Divizia  a  13-A Infanterie , col. (r) Gheorghe STĂNCUȚU

Regimentul  32  Infanterie, col. (rtr) Constantin CHIPER

EROI PRAHOVENI:

- Gl. bg. Vasile DAVIDESCU, col. (rtr) Constantin CHIPER

- Eroii de la Drajna, Prahova, Maria ŢAPOREA, Dumitru POPA, Alexandru PĂTRULESCU

- Nicolae Prușanu, Ing. Sergiu UȚĂ BĂICOIANU

Eroismul văzut mai de aproape, prof. emerit Paul D. POPESCU

Monumente prahovene, prof. Polin ZORILĂ

Lecția de istorie: Formarea Statului Naţional Unitar Român, prof. Polin ZORILĂ

Pierderi ale armatei române în războaiele din sec. XIX şi XX, col. (r) dr. Petre OTU

Consecinţe ale Pactului Ribbentrop-Molotov în domeniul vieții religioase în Basarabia, prof. Eugen PRUNĂ

Numismatică: Ordinul „Mihai Viteazul”, col. (r) Puiu CUJBĂ

O zi magică, Bianca Maria ALECU, Școala „H. M. Berthelot”,prof. coordonatori Popescu LILIANA şi Adriana NAE

Un alt mod de a ne cunoaşte istoria, elevii cl. aVII-a și a VIII-a,Șc. „Andrei Mureșanu”, prof. îndrumător Elena BENDIC

Ziua Națională a României sărbătorită la C.N. ,,Mihai Viteazul” Ploiești, prof. Emilia LUCHIAN

Cercurile „CULTUL EROILOR” și Unirea Principatelor: Mizilul, plt. mj. (r) Eugen GRIGORE

EMINESCU despre Basarabia: „În sfîrșit vedem limpede…”

Valuri nimicitoare se năpusteau asupra Ploieștiului, col.(r) Petrea CUJBĂ

Prima răpire a Basarabiei, col (rtr) Constantin CHIPER

POȘTA REDACȚIEI: Eroii comunei Păuleşti, Constantin ILIE

O reparaţie: străzile cu nume de Eroi, prof. Octavian ONEA

Reflecție la O reparaţie, col.(r) Petrea CUJBĂ


MONUMENTUL RECUNOȘTINȚEI PRAHOVENE

De la înfiinţarea statului modern, România  a trecut prin trei războaie majore. Indiferent care au fost motivele declanşării lor de către puterile europene, românii și-au urmat propriile idealuri naţionale: independenţa, apoi întregirea naţională şi apărarea ţării în faţa pericolelor, de la est și de la vest, și, în sfârșit, reîntregirea naţională şi menţinerea ţării între naţiunile europene libere şi civilizate.

În urma Războiului de Independență și a Primului Război Mondial, românii au reuşit să-şi realizeze ţelurile care îi animaseră şi le dăduseră tăria de a spera şi lupta până la capăt, în pofida greutăţilor imense cu care s-au confruntat.  Poate că bucuria și satisfacţia datoriei împlinite au stat la baza înflăcărării patriotice cu care românii au acţionat și după război. Efervescenţa care a cuprins întreaga ţară s-a materializat şi în Prahova, unde oamenii au înălţat monumente prin care să-şi probeze patriotismul, respectul şi recunoştinţa faţă  de cei care şi-au dat viaţa pentru acele măreţe idealuri.
În schimb, după cea de a doua confruntare mondială, uitarea s-aaşternut în bună măsură peste oasele şi memoria celor căzuţi în luptă, iar reproşul și chiar răzbunarea s-au abătut asupra celor care supraviețuiseră campaniei din Răsărit.
Nepăsarea, neputinţa dar şi obedienţa unora, au făcut ca morţii pentru ţară, în campania din Est, să nu primească nici măcar minima recunoştinţă sau înțelegere datorată celor care și-au făcut datoria față de țară. Nu numai că nu au fost ridicate monumentele pe care le meritau ostașii căzuţi pe front,  nu numai că oasele lor nu au primit locul de odihnă cuvenit iar numele lor veşnica recunoştinţă, dar chiar şi cei care s-au încăpăţânat să rămână în viață au suferit prigoana din partea celor care se cocoţaseră la putere. Puţinele monumente ridicate aminteau, uneori, doar o parte din ceea ce a însemnat războiul, prin durata şi victimile sale: perioada 23 august 1944 - mai 1945 şi morţii din campania din Vest. Mari pete albe de uitare se aşternuseră în cartea istoriei neamului.
Am crezut şi am sperat că anul 1989 va aduce cu sine nu doar libertatea mult visată şi meritată, ci şi responsabilitatea care să redeştepte respectul și recunoştinţa faţă de cei care au murit pentru ţară.  Din păcate, nu numai că ei au fost îngropaţi şi mai mult în uitare, dar până şi idealurile naţionale şi valorile cele mai de preţ ale poporului român,  pentru care au luptat secole de-a rândul strămoşii noștri, au fost uitate şi uneori chiar batjocorite.
A continuat „tradiția” schimbărilor cu orice preț: de la nume de străzi la locuri de amplasare a statuilor, de la clădiri de patrimoniu până la tradiții ancestrale, toate au fost „modelate” sau „demolate” de agitația distrugătoare a unora.
A venit, totuși, momentul ca prahovenii să-şi aducă aminte că bunicii lor, mai mult, poate, decât în alte zone ale ţării, au dat un tribut îndoit în cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce ostaşii luptau în condiţii îngrozitoare în Crimeea, în stepa kalmucă sau la Cotul Donului, cei de acasă aveau parte de o atenţie sporită, materializată de aviaţia anglo-americană prin tone de bombe aruncate nu doar asupra unor obiective economice și militare, ci și asupra centrelor civile.
Și totuși, Ploieştiul, inima unei zone atât de afectate de război, nu are practic nimic din ceea ce ar trebui să ne vorbească de suferințele, curajul şi jeretfele prahovenilor în acea conflagrație.
Să ne amintim că ploieștenii au fost primii români care au prețuit lupta cetățenilor pentru cucerirea și exercitarea libertăților publice, gândind la așezarea pe soclu a simbolulului Libertății și tot ei au fost cei dintâi care au ridicat pe un piedestal dedicat eroilor din Războiul de Independență coloana Zeiței Victoria. Ar fi timpul ca acum, la aproape un sfert de secol de la recâştigarea libertății și demnităţii,  la șapte decenii de la marea conflagrație mondială și la peste un secol de la ridicarea triumfalelor monumente de care am amintit, să ne unim inimile, cugetele, voinţa şi puterile noastre, pentru a ne aduce şi noi prinosul de recunoştinţă celor care s-au jertfit pentru ţară, sau pur şi simplu au îndurat cu stoicism ororile acelui război.
Iată de ce încercăm şi îndrăznim, prin asociaţia noastră şi prin intermediul revistei „Prahova eroică”, să redeşteptăm cultul pentru eroii neamului şi respectul faţă de istoria glorioasă a românilor şi a prahovenilor, pentru ca, împreună, să ridicăm monumentul recunoştinţei prahovene, ca simbol al redeşteptării conştiinţei de neam şi a măreţelor idealuri naţionale.
Dascăli, istorici, arhitecţi, intelectuali care mânuiesc pana, penelul, dalta sau compasul, preoți și militari, instituţii şi organizaţii de stat sau  private, reprezentanţi ai societăţii civile, avem cu toţii datoria patriotică de a pune umărul la reconstrucţia identității și demnității naţionale.
Să lăsăm deoparte, măcar pentru o vreme, orgoliile exagerate, personale sau de „castă”, egocentrismele sau pur şi simplu intersele şi „egoismele” de orice fel, pentru a dărui Prahovei ceea ce merită: redescoperirea valorilor perene ale acestui pământ, recunoştinţa pentru sacrificiile înaintaşilor, pentru ca, demonstrând  respectul nostru pentru ceea ce au realizat şi ne-au lăsat strămoşii noştri, să putem să construim pentru urmaşi viitorul pe care îl dorim şi pe care îl merită.
Iar flăcările amintirii să ardă în inimile  prahovenilor ca niște eterne coloane fără sfârșit, înălțate în jurul Monumentului Recunoștinței!

Col. (r) PETREA CUJBĂ



Unități militare prahovene în al Doilea Război Mondial
DIVIZIA A  13-A  INFANTERIE

Conform Ordinului Grupului de Armată nr. 13.135, din 12 martie 1940, Divizia a 13-a Infanterie, comandată de generalul Gheorghe Rozin, a trecut din subordinea Armatei a 4-a la dispoziţia Armatei a 3-a.

Evenimentele de ordin politico-militar, din primăvara şi vara anului 1940, au impus o nouă perfecţionare a structurii organizatorice (iunie 1940): cartierul diviziei (Regimentul 7 Dorobanţi, Regimentul 82 Infanterie, Regimentul 89 Infanterie, Regimentul 19 Artilerie, Regimentul 41 Artilerie, Batalionul 13 Pionieri, Grupul 13 Cercetare, Bateria de Reperaj şi Meteorologie, Bateria a 13-a Artilerie Antiaeriană, Bateria a 13-a Artilerie Antitanc, Compania a 13-a Transmisiuni, Compania a 13-a Poliţie), formaţiunile de servicii şi unităţile de întărire.

În perioada 1 iulie-8 august 1941, Divizia a 13-a Infanterie (aflată sub comanda Corpului 30 Armată german) a participat la numeroase lupte de eliberare a Basarabiei: podul Sculeni, Soltoaia, Sovata Nouă, Ciolacul, Mărăndeni, Strâmba, Copăceanca, Dubna, Stoicani, Bieloci, Voditurcul şi Goraba.

După încheierea luptelor de la Odessa, în conformitate cu Ordinul Marelui Cartier General,  nr. 758, din 19 octombrie 1941, Divizia a 13-a Infanterie s-a deplasat în zona de îmbarcare Tighina - Mereni - Bulboaca, întorcându-se în ţară în perioada 1-9 noiembrie 1941. După înapoierea la Ploieşti, divizia şi-a completat efectivele şi materialele pierdute în cele două campanii din Basarabia şi Odessa.

Marea Unitate, reorganizată structural şi instruită corespunzător, a participat la luptele de la Cotul Donului, cu Eşalonul nr. 1 aflat în subordinea Corpului 5 Armată, în conformitate cu Ordinul de Operaţii nr. 8, de la data de 1 septembrie 1942. Punctul de comandă era stabilit la Moruzowskaia.

Ostaşii Marii Unităţi, comandați de generalul de divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia, s-au remarcat în luptele de pe Don, din zilele de 16-19 septembrie 1942, şi din zona Kletzskaja - Starkletskij din octombrie 1942.

Divizia a 13-a Infanterie (având în subordine Regimentul 7 Dorobanţi Ploieşti, Regimentul 22 Infanterie Târgovişte, Regimentul 89 Infanterie Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov şi subunităţi de artilerie din Regimentul 19 Artilerie Ploieşti) a desfăşurat lupte crâncene în încercuirea de la Cotul Donului, din perioada 19-25 noiembrie 1942. Divizia a suferit pierderi foarte mari, rămânând cu numai 784 de oameni: Regimentul 7 Dorobanţi cu un pluton (29 de oameni), Regimentul 22 Infanterie cu un pluton puşcaşi (39 de oameni), Regimentul 89 Infanterie cu două plutoane (63 de oameni), Regimentul 19 Artilerie cu un divizion redus la două baterii (fără material), Regimentul 41 Artilerie cu un divizion redus la două baterii (una cu material), Grupul 13 Cercetare cu un pluton (26 de oameni) şi Batalionul 13 Pionieri cu un pluton (34 de oameni). Cooperând cu diviziile de infanterie a 6-a Focşani şi a 15-a Chişinău, toate au reuşit să salveze un număr mic de oameni.

Condiţiile foarte grele de climă, lipsa mijloacelor de luptă şi moralul deosebit de scăzut al oamenilor au fost veridic sintetizate de către comandantul Diviziei a 13-a Infanterie, generalul de divizie Gheorghe Ionescu-Sinaia (originar din Breaza de Sus): „Divizia a 13-a Infanterie a ţinut trei luni un front care totdeauna a întrecut cu mult capacitatea de rezistenţă normală a unităţilor; a dus lupte foarte grele, suferind în toate acţiunile de luptă şi hărţuire ale inamicului, nefiind capabilă a reacţiona în forţă niciodată, din cauza efectivelor mici, raportate la frontul mare pe care l-a avut de apărat; toate acţiunile inamicului au fost duse cu forţe mult superioare, cărora Divizia le-a făcut faţă, de cele mai multe ori prin contraatacuri, reuşind întotdeauna să rămână stăpână pe situaţia frontului ei; a fost atacată în 19 noiembrie 1942 cu forţe mult superioare (raportul de forţe 10/1) şi cu mijloace pe care nu a avut cu ce să le combată; a reuşit să lupte o zi întreagă (19 noiembrie), fără pauze, iar frontul ei nu a cedat decât numai acolo unde a fost zdrobit de superioritatea covârşitoare a carelor de luptă.

Luptătorii ei, deşi au avut condiţii anterioare grele, neschimbate pe poziţii de trei luni, cu multe lipsuri alimentare, întreţinere şi echipament, au dat dovadă de un înalt patriotism şi spirit de jertfă. Actele de eroism au fost numeroase dar puţin cunoscute, din cauza dispariţiei eroilor şi luptătorilor care le-au produs şi le-au văzut.

După şase luni de încercări dure, puţinii ostaşi din Divizia a 13-a Infanterie rămaşi în viaţă, invalizi sau răniţi, s-au înapoiat în ţară. Ei au ajuns la Ploieşti în luna aprilie 1943.

Nevoile de apărare a zonei Prahova au determinat Marele Stat Major să emită Ordinul nr. 60.000, din 1943, preluat şi completat de Corpul 5 Armată prin Ordinul nr. 2.166, din 24 august 1943, care dispunea înfiinţarea Detaşamentului de Pază zonă petroliferă. Ordinul a fost executat de către Divizia a 13-a Infanterie.

Aprofundând măsurile de apărare a ţării, Marele Stat Major, prin Ordinul nr. 583.228, din 22 noiembrie 1943, l-a împuternicit pe generalul de divizie Mircea Dumitru (comandantul Diviziei a 13-a Infanterie) să înfiinţeze Detaşamentul Operativ al Diviziei a 13-a Infanterie, compus din: Regimentul 18 Infanterie Braşov, Regimentul 41 Artilerie Braşov, Batalionul 35 Vânători de Munte Schiori Satul Lung şi Batalionul 26 Vânători de Munte Schiori Cernatu.
Acest detaşament avea misiunea de apărare a Braşovului împotriva unei eventuale agresiuni maghiare, prin închiderea defileului Predeal şi împiedicarea pătrunderii inamicului prin pasurile Bratocea şi Bran.

Pentru a putea conduce operativ apărarea zonei Braşov, Marele Stat Major, prin Ordinul nr. 584.016, din 13 decembrie 1943, a dislocat Comandamentul Diviziei a 13-a Infanterie în garnizoana Braşov. Comandamentul a fost instalat în cazarma Corpului de Munte Secund şi a Regimentului 89 Infanterie, la data de 3 ianuarie 1944.

Prin Ordinul Marelui Stat Major, nr. 76.384, din 18 martie 1944, Secţia I-a, unităţile şi formaţiunile diviziei au fost concentrate, pentru a fi trimise pe front.

Odată cu concentrarea Diviziei a 13-a Infanterie în vederea plecării în zona de operaţii, Permanenţa acesteia s-a reînfiinţat la Ploieşti.

Ca urmare a bombardamentului aerian realizat asupra Ploieştiului în ziua de 5 aprilie 1944, clădirea Permanenţei Diviziei a 13-a Infanterie a fost distrusă şi Permanenţa a fost mutată, în întregime, la Valea Călugărească.

Situaţia militară critică din anul 1944 a determinat Marele Cartier General să ordone, la data de 10 aprilie, Părţii Operative a Diviziei a 13-a Infanterie, comandată de generalul Mircea Dimitriu, să se deplaseze pe frontul din Moldova, la dispoziţia Corpului 1 Armată.

La data de 15 august 1944, Permanenţa Diviziei a 13-a Infanterie şi-a schimbat denumirea în Partea Sedentară.

În ziua de 23 august, Divizia a 13-a Infanterie se afla pe frontul din Moldova, la Târgu Neamţ. Efectivele Marii Unităţi, împreună cu cele ale Diviziilor 1-a, a 4-a, a 6-a, a 20-a Infanterie, 1-a Gardă, 1-a Blindată, a 103-a şi a 104-a Munte, şi cele ale Corpurilor 1, 5 şi 7 Armată, care se aflau în apărare pe înălţimile situate la vest de râul Moldova, între Mănăstirea Neamţ şi Târgu Neamţ, au fost împiedicate – în ziua de 25 august – de către trupele sovietice să se replieze spre interiorul ţării, fiind încercuite şi dezarmate. După intervenţia hotărâtă a comandantului Corpului 1 Armată, generalul Gheorghe Radu pe lângă comandantul Armatei a 7-a Gardă sovietice, efectivele armatei române au reprimit armamentul şi s-au repliat în zona Buhuşi (sud) - Bacău (nord) - Roman (sud).

Ostaşii diviziei prahovene au trăit o nouă situaţie critică în ziua de 2 septembrie 1944, atunci când marile unităţi erau adunate pentru trecerea în revistă şi – la ordinul comandantului sovietic – au fost dezarmaţi din nou şi închişi în lagăr (ofiţerii şi trupa în lagărul din Roman, comandanţii şi statele majore în lagărul din Bacău). Ulterior aceştia au fost trimişi ca prizonieri în U.R.S.S.

Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr. 65.039 din 3 septembrie 1944, resturile Comandamentului Diviziei a 13-a Infanterie (circa un sfert din efectivele diviziei) s-au deplasat de pe frontul din Moldova în garnizoana Braşov. Sub comanda generalului Gheorghe Corbuleanu, marea unitate a fuzionat u Detaşamentul 18 Pază Zona Petroliferă.

Personalul Părţii Sedentare şi al Părţii Active a Diviziei a 13-a a fost folosit pentru reorganizarea unităţilor militare, care s-au deplasat în zona Braşov. Aceste unităţi au asigurat acoperirea graniţei de nord din Transilvania, între Întorsura Buzăului şi Homorod, împiedecând inamicul să pătrundă spre Braşov.

În conformitate cu Acordul de Armistiţiu, prin Instrucţiunile Speciale nr. 70.200, din 1 noiembrie 1944, Marele Stat Major a ordonat modalităţile desfiinţării Diviziei a 13-a Infanterie la data de 15 decembrie şi contopirea ei cu Partea Sedentară a Diviziei a 3-a Infanterie Piteşti. În paralel, regimentelor componente ale Diviziei a 13-a Infanterie li s-a comunicat, prin Ordinul nr. 10.730, din 6 noiembrie 1944, să participe la acţiunea de curăţire a munţilor Buzăului de trupele germane şi maghiare.

Col. (r) GHEORGHE STĂNCUȚU

 

REGIMENTUL 32  INFANTERIE  „MIRCEA

După declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, unitățile militare au fost deplasate în zonele importante de apărare. În acest context, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” a fost dislocat, la data de 18 septembrie 1939, în dispozitivul tactic Viișoara-Manoleasa – Ripiceni - Ștefănești - Dornești (județul Botoșani).

În luna iunie 1940, când teritoriul României a fost amputat prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, regimentul se afla pe poziția de apărare, pe aliniamentul Miorcani - Slobozia - Horodiștea (județul Botoșani), având ordin să interzică trecerea la vest de Prut a trupelor sovietice.

Conform Ordinului Marelui Stat Major, Secția I-a, nr. 16.300A, din 24 octombrie 1940, regimentul a fost dislocat la Albești Prahova, continuând instruirea rezerviștilor și a recruților.

Marele Stat Major a intensificat instrucția armatei în anul 1941, în scopul eliberării teritoriului românesc răpit de U.R.S.S.

Prin Decretul de mobilizare a armatei din 21 iunie 1941, primit cu Ordinul nr. 6.500, din 23 iunie 1941 al Corpului 5 Armată, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” și-a mobilizat forțele începând cu noaptea de 21/22 iunie.

La data de 5 iulie 1941, regimentul a trecut Prutul înaintând spre Unghieni-Bălți. Desfășurând lupte dârze pentru eliberarea localităților basarabene (Pârliți, Romanca, Vladimirovca, Rădeni, Cornești, Orhei, Chiperceni, Corbeni, Bulăești, Văscăuți, Mârzești) și cucerirea altora în Operațiunea Odessa (Vladimirovka, Karpova, Bogdanovka, Egorovka, Ostrovka, Grigorovka, Odessa) regimentul a pierdut trei sferturi din efectiv.

După îndeplinirea misiunilor din cadrul Operațiunii Odessa, unitatea a primit ordin să se deplaseze pentru refacere spre garnizoana de reședință, ajungând la Ploiești la 8 noiembrie 1941.

Concentrarea efectivelor unității a avut loc, din nou, la data de 1 iulie 1942, deplasarea spre front făcându-se pe traseul Ploiești Sud - Brăila - Românești - Tighina - Tiraspol - Razdelnaia - Birzula - Pervomaisc (unde a trecut Bugul), Zaporoje (unde a trecut Niprul) - Mariopol - Tangarog - Novicercasc - Alexandrovka - Kamenskaia - Serafimovici (la 18 km de apa Donului). Divizia a 5-a Infanterie Buzău avea în flancul stâng Divizia a 14-a Infanterie Iași și în flancul drept Divizia a 6-a Infanterie Focșani.

Unitatea, aflată de la data de 15 august 1942 până la 25 ianuarie 1943 sub comanda Diviziei a 5-a Infanterie, a participat la marile bătălii de la Cotul Donului și Stalingrad.

Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”, ca și celelalte componente ale Diviziei a 5-a Infanterie Buzău, Diviziei a 6-a Infanterie Focșani, Diviziei a 13-a Infanterie Ploiești, Diviziei a 14-a Infanterie Iași și Diviziei a 15-a Infanterie Chișinău, au fost încercuite în noaptea de 22/23 noiembrie 1942, la Cotul Donului. Regimentul a pierdut 70% din efective și mijloace de luptă.

În ziua de 27 noiembrie 1942, unitatea – care rămăsese doar cu un sfert din efective – a reușit să iasă din încercuire și să se atașeze Diviziei a 7-a Cavalerie română lângă satul Golovokamenskaia. Aici, regimentul și-a refăcut forțele de luptă până la nivelul unui pluton și, la data de 22 decembrie 1942, a fost dispus în apărarea podului de peste Doneț, sub comanda căpitanului Constantin Nistor.

După data de 25 ianuarie 1943, rămășițele regimentului au început retragerea sub comanda aceluiași capitan, Constantin Nistor. În condițiile unei ierni foarte grele, a lipsurilor materiale și a unor umilințe deosebite suferite din partea comandanților armatei germane precum și a populației rusești, unitatea a ajuns la 1 aprilie 1943 la Tighina, cu următorul efectiv: un ofițer (comandantul), un subofițer (ajutorul comandantului) și 32 de ostași.

Până la data de 1 august 1943, regimentul și-a refăcut efectivele și mijloacele de luptă și apoi a fost dislocat la Tiraspol, sub comanda colonelului Constantin Irimescu și a ajutorului său, locotenentul-colonel Gheorghe Oniceanu. La Tiraspol, unitatea a continuat instrucția efectivelor și a contribuit la menținerea ordinii interioare.

Ca urmare a înaintării armatei sovietice dar și a pătrunderii curentului bolșevic în rândul ostașilor originari din Basarabia (care făceau parte din regiment, după completarea efectivelor), ostașii basarabeni de origine ucrainiană și rusă au dezertat în masă, cu echipamentul din dotare, pe itinerariul de retragere Ialoveni - Lăpușna - Hâncești - Onești - Leușeni.

Retrăgându-se treptat, regimentul a ajuns în aprilie la Huși, iar apoi în gara Crețești (7 aprilie 1944), de unde a plecat (9 aprilie 1944) spre a fi cartiruit în următoarele localitați din județul Prahova: Dumbrava (Batalionul 1), Berceni (Batalionul 2) și Vadul Părului (Batalionul 3).

Conform Odinului comandantului Diviziei a 5-a Infanterie Buzău, nr. 8.069, din 1944, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” s-a îmbarcat în tren la Valea Călugărească cu destinația Putna Seacă - Țifești, zonă unde a fost cantonat și și-a continuat instrucția.

La data de 5 mai 1944, regimentul a fost dislocat mai aproape de front, în localitățile băcăuane: Răcăciuni, Gârleni, Lespezi, Berești-Bistrița și apoi mai spre nord, în zona Dumbrava - Bogdana - Itești - Galbeni. La Galbeni, s-a continuat instrucția prin executarea exercițiilor tactice și a tragerii cu armamentul din dotare.

Comandantul regimentului, colonelul Constantin Irimescu, a fost mutat la comanda Cercului Teritorial Brașov, la comanda unității succedându-se locotenentul-colonel Dumitru Voinescu și colonelul Vasile Constantinescu.

În ziua de 1 iunie 1944, regimentul a fost dislocat pe front, la sud de Podul Iloaiei, parcurgând itinerariul Galbeni - Roman - Negrești - Buhăiești - Bârnova - Ciurea - Mogoșești - Horlești, sub comanda locotenentului-colonel Dumitru Voinescu.

Ostașii regimentului au desfășurat lupte foarte grele în lunile iunie, iulie și august pe dealurile din sudul orașului Podul Iloaiei, în satele Hoisești, Dumești, Horlești și Voinești.

La data de 20august 1944, regimentul a început retragerea pe itinerariul Voinești - Țibana - Țibănești - Negrești - Vaslui (ajuns la 21 august) - Bârlad (poposit la 22 august) - Tecuci (cartiruit la 23 august) - Focșani - Râmnicul Sărat - Buzău (sosit la 26 august).

Conform Ordinului Marelui Stat Major, la data de 27 august 1944, Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” s-a reorganizat în comuna Plop din județul Buzău. Reorganizarea a continuat apoi în comuna Stâlpu (Buzău). În urma acestei acțiuni, unitatea a mai primit un batalion format din trei companii a câte trei plutoane de pușcași fiecare și o companie de armament de artilerie 120 mm (în total 26 ofițeri, 18 subofițeri și 256 ostași). Pierderile suferite pe frontul din Moldova au fost de 70% din efectivul regimentului.

Regrupându-se în ziua de 28 august 1944, regimentul și-a continuat deplasarea pe itinerariul Fulga - Drăgănești - CocoGăști Colț și a luptat la Dărmănești sub comanda căpitanului Emil Vulpescu.

Partea Sedentară a Regimentul 32 Dorobanți „Mircea”, comandată de maiorul Constantin Nuță, a primit de la comandantul garnizoanei Ploiești, colonelul Spiridon Oprescu, în noaptea de 24 august 1944 la ora 2.20, ordinul de pregătire a efectivelor pentru a trece la demobilizarea trupelor germane.

Ca urmare, Regimetul 32 „Mircea” Partea Sedentară – format din Batalionul de pușcași, organizat pe patru companii – în colaborare cu o companie din Regimentul 7 Dorobanți Prahova, s-a angajat în luptele de dezarmare a trupelor germane – cu începere de la 25 august – la Boldești, Lipănești, Scăieni, Balaca, Zamfira.

A doua zi, infanteriștii din Regimentul 32 Dorobanți „Mircea” Partea Sedentară, în cooperare cu cavaleriștii din Regimentul 3 Călărași, a repurtat strălucite victorii la Măgurele și Vălenii de Munte.

În ziua de 27 august, Partea Sedentară a regimentului a continuat luptele de dezarmare a unor subunități germane la Lipănești, Scăeni, Boldești și Balaca, subunități ce se îndreptau spre munți. Luptele au continuat în ziua de 28 august, când Partea Sedentară a regimentului a intrat sub ordinele colonelului Simion Batcu, care devenise comandantul tuturor formațiunilor
Părții Sedentare din zona Lipănești. În acea zi, controlând șoseaua Blejoi - Măgurele, Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” a capturat o coloană germană ce avea 45 mașini, dintre care 3 au fost luate intacte,  7 au fost distruse și restul incendiate. Tot atunci au fost capturați și 50 de prizonieri de război germani. În ziua următoare (29 august), ostașii Părții Sedentare a regimentului au mai capturat, la ieșirea din Lipănești, 15 ostași și 7 mașini.

La data de 30 august, ostașii din Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” au supravegheat și controlat circulația pe șoseaua Blejoi - Vălenii de Munte.

În dimineața zilei de 31 august, ora 700, două plutoane din acest regiment s-au opus intrării în localitatea Vălenii de Munte a unei coloane germane formată din circa 130 camioane, 4 tancuri și 10 tunuri, coloană care pornise din zona Păulești - Plopeni pe șoseaua Mălăiești - Poiana Vărbilău - Gura Vitioarei. Compania a 2-a, sub comanda maiorului Constantin Nuță, a capturat, la ora 1300, o coloană germană de 15 mașini care se deplasa din pădurea Păulești spre Lipănești. În seara aceleiași zile de 31 august 1944, Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți s-a retras în cazarma situată în Ploiești, pe strada Mărășești, nr. 279.

Conform Instrucțiunilor Comisiei Interaliate și a Ordinului Marelui Stat Major, nr. 340.000, din 2 noiembrie 1944, Partea Sedentară a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” s-a desființat, la data de  25 noiembrie 1944. Cadrele active, materialele și arhiva s-au transmis Regimentului 34 Infanterie Constanța.

Partea Activă a Regimentului 32 Dorobanți „Mircea” a fuzionat, înziua de 31 august 1944, cu Regimentul 92 Infanterie Orăștie, unitatea numin-  du-se de acum înainte Regimentul 92 Infanterie Orăștie. Acesta a fost deplasat în zona Ciupercenii Vechi - Calafat - Basarabi, cu misiuni de supraveghere a navigației pe Dunăre și de interzicere a pătrunderii trupelor germane la nord de Dunăre.

Regimentul s-a reorganizat, la data de 2 octombrie 1944, pe două batalioane și trei companii neîmbatalionate, în conformitate cu Ordinul Marelui Stat Major, nr. 67.000, din 1944, transmis de Divizia a 5-a Infanterie Buzău cu Ordinul nr. 1.457A, din 1944. Ulterior, s-a deplasat în Banat, pe itinerariul Vânju Mare - Orșova - Mehadia - Ohaba, unde a împiedicat pătrunderea trupelor
germane de pe teritoriul Iugoslaviei.

După 22 octombrie 1944, regimentul s-a deplasat pe itinerariul Simersig - Buziaș - Silagin - Isgăr - Vermeș - Berzovia - Surducul Mare - Gomorâște - Cacova.

Aflat sub comanda Diviziei a 18-a Infanterie „Sibiu”, regimentul a participat la eliberarea Ungariei (de la sfârșitul lunii octombrie până la sfârșitul lunii decembrie 1944) și a Cehoslovaciei (1 ianuarie- 12 mai 1945).

Înapoiat de pe front, regimentul a fost dislocat la Marghita (2 august 1945) și apoi la Zalău (24 august 1945). Conform Ordinului Marelui Stat Major, nr. 45.052, din 10 ianuarie 1949, Regimentul 92 Infanterie Orăștie s-a transformat în Regimentul 32 Infanterie și a fost mutat la Timișoara (1959).

La data de 23 octombrie 1969, conform Decretului nr. 717, în titulatura regimentului s-a adăugat denumirea „Mircea”, unitatea redevenind Regimentul 32 Infanterie „Mircea”.

Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER



Eroi prahoveni în al Doilea Război Mondial

General de brigadă VASILE DAVIDESCU

Vasile Davidescu a fost veteran al Războiului pentru Întregirea Neamului Românesc (1916-1919) şi al celui de-al Doilea Război Mondial. Părinţii săi, Vasile şi Maria, i-au dat naştere la data de 13 mai 1894, în localitatea Măgureni, plasa Filipeşti, judeţul Prahova. A copilărit şi a absolvit şcoala primară în localitatea natală. Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploiești l-a urmat şi absolvit, cu bacalaureat. Fire studioasă, Vasile Davidescu a urmat şi absolvit cu mult succes Şcoala Militară de Artilerie Geniu şi Marină (al cincilea din cei 50 elevi înscrişi la Secţia artilerie), Şcoala Specială de Artilerie (al şaselea din 63 ofiţeri), Şcoala Superioară de Război şi cursul complementar de stat major.

Cariera militară a început-o cu gradul de sublocotenent (1 iulie 1916), a continuat-o cu gradul de locotenent (1917), căpitan (1919), maior (1930), locotenent-colonel (1937), colonel (1942), general de brigadă post-mortem (3 septembrie 1942). Evoluţia în funcţiile militare a fost frumoasă şi demnă de reţinut. Astfel, în toamna anului 1916, a comandant o Secţie de artilerie a Bateriei 1 din Regimentul 19 Artilerie Ploieşti, în luptele din Dobrogea. A fost comandantul Bateriei Trageri din Regimentul 19 Artilerie în luptele de pe Valea Buzăului, Râmnicu Sărat şi Putna.

Avansat la gradul de locotenent, ofiţerul a comandat o baterie din Regimentul 19 Artilerie Ploieşti, în luptele de la Mărăşeşti, din vara anului 1917. După transformarea Regimentului 19 Artilerie în Regimentul 19 Obuziere, căpitanul Vasile Davidescu a comandat, în anii 1919-1920, Bateria a 2-a, fiind apreciat atât de către colonelul Miclescu, comandantul regimentului, cât şi de către colonelul Gavriliu, comandantul Brigăzii 5 Artilerie, iar în anii 1921-1922 a comandat Bateria a 7-a din Regimentul 39 Artilerie Târgu Mureş.

Revenit în perioada anilor 1922-1925 la Regimentul 19 Obuziere, ofiţerul s-a simţit acasă, la propriu, comandând Bateria 1-a şi a fost notat cu calificativul „foarte bine” de către comandantul regimentului, colonelul Boboc, şi de către generalul Mironescu, comandantul Diviziei 13 Infanterie Ploieşti  în anii 1924 şi 1925.

În perioada lunilor iunie-septembrie 1925, ofiţerul a urmat cursurile Şcolii Speciale de Artilerie de la Râşnov, iar apoi, între 1 octombrie 1925 şi 1 iulie 1927, cursurile Şcolii Superioare de Război.

În perioada 1 august 1927 - 1 aprilie 1928 a făcut stagiu la Regimentul Artilerie Antiaeriană Bucureşti, comandând Bateria a 5-a. În perioada 2 aprilie 1928 - 1 noiembrie 1930 a făcut stagiul la Secţia Operaţii, din Marele Stat Major, fiind atestat ofiţer de stat major, şi notat „foarte bine” de către colonelul Petre Dumitrescu şi generalul Economu.

În perioada 2 noiembrie 1930 - 10 mai 1934 a lucrat la Biroul 3, Secţia Operaţii din Marele Stat Major, sub comanda colonelului Petre Dumitrescu şi a generalului Ionescu.

Maiorul Vasile Davidescu a comandat, în perioada 1934-1936, Divizionul 3 din Regimentul 1 Artilerie Timişoara, menţinându-se la nivelul calificativului foarte bine. Comandantul Brigăzii 1 Artilerie, generalul Apostolescu, îl numea „stâlpul moral al Regimentului 1 Artilerie „Carol I” (afirmându-se la comanda Divizionului al 3-lea şi ca şef al Biroului Instrucţie)”, iar generalul de divizie Economu, comandantul Corpului 7 Armată, îl evidenţia pentru calităţile de profesor la Şcoala de Aplicaţie Artilerie Timişoara. Din iunie 1936 şi până în iulie 1937 a comandat Divizionul 3, a fost profesor la Şcoala de Ofiţeri Superiori din Garnizoana Timişoara şi a îndeplinit funcţia de şef al Biroului Mobilizare din divizie, cu prilejul manevrelor militare. „Eminent ofiţer de stat major”, apreciau generalul Bunescu, comandantul Diviziei 1 Infanterie şi generalul Economu, comandantul Corpului 7 Armată. În anii 1938-1939, locotenentul-colonel Vasile Davidescu a fost profesor de tactică generală la Secţia Militară din Şcoala Politehnică Timişoara şi la Şcoala Ofiţeri Superiori pe Garnizoana Timişoara, fiind apreciat ca „un ofiţer de excepţie” al artileriei, atât de către generalul Corneliu I. Dragalina, comandantul Diviziei 1 Infanterie, cât şi de către generalul de divizie Gheorghe Oprescu, comandantul Corpului 7 Armată.

Locotenentul-colonel Vasile Davidescu a îndeplinit, în perioada 10 august 1939 - 29 iunie 1940, funcţia de şef de Stat Major la Divizia 1 Infanterie, profesor la Şcoala Politehnică şi la Şcoala de Ofiţeri Superiori din Garnizoana Timişoara,  sub comanda generalului Dragalina, din Divizia 1 Infanterie, şi a generalul de divizie Leventi, comandantul Corpului 7 Armată.

Numit şef de Stat Major la Divizia 19 Infanterie Timişoara, la data de 29 iunie 1940, ofiţerul şi-a pus la bătaie toată capacitatea intelectuală în vederea elaborării unor planuri realiste de acţiune ale marii unităţi (în perspectivă). Avansat la gradul de colonel, a îndeplinit funcţia de şef al Statului Major al Diviziei 19 Infanterie în operaţiunea militară Odessa, remarcându-se prin clarviziunea hotărârilor adoptate. În urma rănilor grave suferite în luptele din Caucaz, în vara anului 1942, a decedat, la data de  3 septembrie 1942, la Spitalul Militar German Konstantinovskaia, cernind sufletele familiei şi ale camarazilor săi.

În decursul carierei militare, generalul de brigadă, post-mortem, Vasile Davidescu a fost decorat cu numeroase ordine şi medalii militare: Ordinul „Coroana României”, clasa a V-a, cu spade şi panglică de virtute militară, Ordinul „Steaua României”, cu spade şi panglică de virtute militară, Ordinul german „Crucea de Fier”, Medalia „Crucea Comemorativă”, cu baretele Dobrogea, Carpaţi, Mărăşeşti 1916-1919, Medalia „Victoria” (1920), medalia „Semnul Onorific de aur” pentru 25 de ani de activitate în armată.

Col. (rtr) CONSTANTIN CHIPER

Eroi prahoveni în al Doilea Război Mondial

EROII DE LA DRAJNA-PRAHOVA

Încă din anul 1991 a fost înființată, în comuna Drajna, Asociația Veteranilor de Război și a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, care, în 1992, condusă de primul său președinte, Cpt. (rtr) Dumitru CURSARU (decedat în 2004) și  susținută de primarul Dumitru POPA, reușea să ridice un monument în Drajna de Sus. În anul 2009 a fost constituit Cercul ,,Cultul Eroilor” la Școala ,,Platon Mocanu” și au fost executate lucrări de refacere și ambientare la toate monumentele comunei. Prin eforturile deosebite ale membrilor acestei organizații, au fost culese informații despre toți eroii și veteranii de război ai comunei. Acești oameni deosebiți se mândresc nu doar cu trecutul comunei (urmele castrului roman, spre exemplu) sau cu prezentul (modul exemplar în care oamenii țin pasul cu dezvoltarea), ci și cu grija deosebită cu care sunt păstrate bogățiile culturale si spirituale ale comunității. Prezentăm, în continuare, articolul primit de la inimoșii membri ai Asociației ,,Cultul Eroilor” din această frumoasă comună prahoveană, pe meleagurile căreia au poposit cândva Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazul, stolnicul Stroe Buzescu, principele Gheorghe Racozi I, Constantin Brâncoveanu, logofătul Alexandru Filipescu – zis Drăjneanu – stăpân al moșiei și al Castelului de la Drajna, dar și istoricul Nicolae Iorga, scriitorul și omul politic A.I. Bassarabescu sau poetul Nichita Stanescu.

Î n prima conflagraţie mondială (1914-1919), la care România a participat din 1916, comuna Drajna a trimis în război 1600 de bărbaţi: 750 din Drajna de Jos, 370 din Drajna de Sus, 450 din Ogretin, Cătun şi Mierla. Din aceştia, au murit pe câmpul de luptă 360 de bărbaţi: 160 din Drajna de Jos, 91 din Drajna de Sus, şi 119 din Ogretin, Cătun şi Mierla.

Cea de a doua conflagraţie mondială (1939-1945), la care România a participat din 1941 până în 1945, a fost şi mai pustiitoare, din punct de vedere uman şi material. Din comuna Drajna au fost mobilizaţi 600 de bărbaţi: 270 din Drajna de Jos, 175 din Drajna de Sus şi 160 din Ogretin, Cătun şi Poiana Mierlei. Au murit în campaniile militare din Est şi din Vest 155 de bărbaţi: 63 din Drajna de Jos, 27 din Drajna de Sus şi 65 din Ogretin, Cătun şi Poiana Mierlei.

În monografia comunei Drajna am nominalizat pe toţi ostaşii căzuţi în aceste războaie nimicitoare. Pentru numărul 3 al revistei „Prahova eroică” vă propunem următorii eroi:

1. Locotenent Pompiliu MĂNDIŢĂ născut la data de 18 ianuarie 1895, fiul lui Costache Iamandescu (fost primar 15 ani în Drajna de Sus) şi al Stanei Iamandescu, a absolvit cinci clase primare la şcoala din localitatea natală şi cursurile Şcolii Normale din Ploieşti în anul 1912. După absolvire, a fost numit învăţător la Şcoala Primară din localitatea Podurile. După trei ani de dăscălie, a fost încorporat la Şcoala Militară de Ofiţeri Infanterie Rezervă, de pe lângă Regimentul 32 Infanterie „Mircea” din Ploieşti, care era dislocat în zona Măneciu Ungureni-Cheia pentru instruire în vederea participării la războiul pentru întregire statală şi naţională (1916-1919). Absolvind şcoala militară cu gradul de sublocotenent, a fost numit comandant de pluton în Regimentul 32 Infanterie. A participat cu ostaşii acestui eroic regiment la acţiunile de luptă din zona Braşovului, Bran, Dragoslavele, Câmpulung Muscel, Târgovişte, Ploieşti, Mizil, Buzău, Focşani, retrăgându-se în decembrie 1916 la Dorneşti, judeţul Botoşani.
În iarna anului 1916-1917, asemenea celorlalte unităţi militare din armata română, regimentul a fost reorganizat, completându-i-se efectivele de luptători, dotarea cu mijloace de luptă şi instruirea cu ajutorul misiunii militare franceze, conduse de generalul Berthelot. Regimentul 32 Infanterie „Mircea”, împreună cu celelalte unităţi militare prahovene, a participat la marea bătălie de la Mărăşeşti. Unităţile militare prahovene s-au remarcat în atacul desfăşurat în cămăşi în zilele de 25, 27, 29, 31 iulie 1917 (a fost foarte cald şi ostaşii, îmbăindu-se în râul Siret, au pornit la luptă în cămăşi). Pompiliu Măndiţă, avansat locotenent şi numit comandant al Companiei a 6-a din Regimentul 32 Infanterie, a căzut în luptele la baionetă, în ziua de 25 iulie 1917 la Doaga-Mărăşeşti. Înaltul spirit de sacrificiu i-a îmbărbătat şi îndârjit în luptă pe foştii subordonaţi.

2.Locotenent aviator Petre NICULESCU s-a născut la 5 februarie 1914 în Drajna de Jos. A absolvit 5 clase primare în localitatea natală. Întrucât părinţii s-au mutat la Bucureşti l-au înscris pe fiul lor la Liceul Militar din Cernăuţi. Absolvind liceul în anul 1930, în calitate de şef de promoţie, Petre Niculescu a frecventat timp de patru ani cursurile Academiei de Marină, Secţia hidroaviaţie. În anul 1935 a fost numit în funcţia de pilot de aviaţie şi observator la Flotila de Hidroaviaţie Palazu Mare-Constanţa. Probând înclinaţii şi măiestrie în conducerea avionului, a fost încadrat pilot de încercare a avioanelor. A fost primul aviator român care, în prezenţa regelui Carol al II-lea, a zburat în timpul unei aplicaţii pe sub podul Anghel Saligny de la Cernavodă. A fost decorat de către rege cu Ordinul „Virtutea Aeronautică”. În anul 1940, în timp ce făcea probele de încercare la un nou tip de avion, prevăzut cu dispozitive de aterizare şi decolare de pe apă, a căzut în Lacul Razelm. A fost înmormântat cu onoruri militare la care au participat cadre superioare din Ministerul de Război şi de la Guvernul României. A fost declarat erou de război. Conducerea Primăriei Drajna i-a ridicat o troiţă lângă Monumentul Eroilor din Drajna de Jos.

3. Sublocotenent Dumitru Gh. COTUNĂ s-a născut la data de 14 aprilie 1919 în Drajna de Jos, în familia lui Gheorghe şi Voica Cotună, fiind al doilea între cei cinci copii (Alexandru, Dumitru, Ilie, Silvestru şi Xenia-Virginia). A fost cunoscut de către cadrele didactice şi cei apropiaţi ca un copil vioi, vesel, plin de viaţă, inteligent şi talentat. A urmat Şcoala Primară la Drajna de Jos, Şcoala de Arte şi Meserii la Vălenii de Munte şi Liceul Industrial din Ploieşti. După absolvirea liceului a frecventat cursurile Facultăţii de Drumuri şi Poduri din Bucureşti. Fiind recrutat la Şcoala de Ofiţeri Rezervă Infanterie din Ploieşti, după absolvire a fost încadrat la Regimentul 11 Infanterie “Siret” din Galaţi. În această unitate, a fost numit comandant de pluton, participând la luptele de eliberare a Transilvaniei de Nord, a Ungariei şi Cehoslovaciei. A murit în luptele din Munţii Tatra, fiind imortalizat de scriitorul Aurel Mihale, în lucrarea „Moartea unui sublocotenent”. A fost înmormântat în Cimitirul Militar de Onoare de la Zvolen-Slatina, Sectorul K, locul 8748. Consătenii   i-au ridicat lângă Monumentul Eroilor din localitate un modest monument funerar.

Datele au fost transmise de MARIA A. ŢAPOREA, DUMITRU POPA şi ALEXANDRU PĂTRULESCU


NICOLAE PRUȘANU

Meseriaș și mic negustor, Nicolae Prușanu s-a născut în 1855 la Ploiești. A participat la Războiul de Independență ca subofițer în Regimentul 7 Prahova. Se comportă vitejește și se întoarce din război cu “Virtutea Militara" și "Steaua României".

Războiul i-a lăsat amintiri de neuitat, fiind deosebit de impresionat de eroismul prahovenilor din Batalionul II Vânători, motiv pentru care a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru eternizarea memoriei luptelor și a eroilor de atunci. A fost președintele Asociației Veteranilor de Război din Județul Prahova și inițiatorul Comitetului de inițiativă pentru strângerea banilor necesari realizării și apoi ridicării Monumentului Vânătorilor, fiind cu adevărat sufletul acestuia.

A lansat liste de subscripție în toată țara, a făcut parte din comisia care a ales sculptorul și proiectul monumentului, a supravegheat ridicarea lui.

Ziua de 13 oct. 1897, ziua  inaugurării, a fost cea mai fericită zi din viața lui.

Și încă un fapt deosebit: Nicolae Prușanu a servit ca model sculptorului Giorgio Vasilescu, alături de Grigore Ion din Dumbrăveşti, preşedintele Comitetului de iniţiativă, Ioan Gr. Sorescu și Neagu Anton din Tinosu, el fiind reprezentat ţinând arma în mâini, gata de atac.

În timpul ocupației germane (1916-1918), monumentul a fost vandalizat, iar tunurile turcești, capturate la Plevna, au fost date armatei turcești care le-a distrus.

La începutul perioadei interbelice, Nicolae Prușanu, unul dintre ultimii veterani ai Războiului de Independență a început o campanie pentru renovarea Monumentului Vânătorilor. A făcut eforturi supraomenești pentru restaurare. Pe 10 mai 1927, Prușanu trăia o altă clipă fericită când defila pe Bulevard, trecând pe lânga recent renovatul monument. A murit la 2 iulie 1930, fiind înhumat în Cimitirul Bolovani.

Ing. SERGIU UȚĂ BĂICOIANU

EROISMUL VĂZUT MAI DE APROAPE

Voi continua rezumatul amintirilor tatălui meu (puse la persoana a treia) din timpul Primului Război Mondial.

Cursurile Şcolii Militare de Ofiţeri de Rezervă de la Botoşani au început la 15 decembrie 1916 şi au urmat cu mare intensitate, mai bine de şase luni. Elevii n-au avut liber decât în prima zi de Crăciun şi de Bobotează, de Paşte şi de Înălţare. Învăţau tot felul de regulamente, instrucţia grupei, a plutonului şi a companiei, elemente de tactică militară şi câte altele, dar mai ales făceau instrucţie; cu armele noi, cu grenadele, simulări de atacuri, săpat tranşee, replieri şi retrageri.

Erau 92, dintre care mai mult de două treimi primiseră botezul focului. Mai erau şi câţiva proaspeţi recruţi de 19 ani şi chiar voluntari de 17-18 ani. Dar mai erau şi ei, cei care stătuseră până atunci prin birouri, la care ceilalţi se uitau cam cu dispreţ.Tata, modest cum era, simţea din plin inferioritatea lui, îi saluta de departe pe aceşti camarazi şi-i socotea pe toţi nişte eroi.

Lucrurile au început să se schimbe după vreo două trei săptămâni; tata ştia să ia notiţe, după ce se preda, tocea regulamentele şi manualele, răspundea cu siguranţă la întrebări. Apoi au venit aplicaţiile practice; n-a lipsit de la nici una, a dovedit, deşi era cel mai scund, o mare rezistenţă la marşuri. Când a început instrucţia cu noile arme, a urmărit cu atenţie demonstraţia ofiţerului francez şi a fost primul care a reuşit să demonteze şi să remonteze puşca, spunând fiecărei piese pe nume.

După 15 iunie au început examenele şi teoretice şi practice. Elevii s-au dovedit pregătiţi şi toţi 92 au absolvit cu succes şcoala. La clasificaţie, tata a ieşit pe locul al XVI-lea, lucru care l-a făcut fericit.

În ziua de 29 iunie, Ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, urma să fie avansaţi la gradul de sublocotenent (rezervă). Li s-au adus uniforme, tot de trupă, dar noi nouţe, în schimb centura era ofiţerească, cu diagonală şi port pistol. Colonelul – comandant, i-a strâns în ajun, i-a inspectat şi i-a plăcut cum arătau, apoi le-a desluşit cu de-amănuntul ce aveau de făcut a doua zi.

Pe 29 iunie, la 9 dimineaţa, s-au adunat pe platou şi s-au aliniat. Cum tata era cel mai scund dintre toţi, fusese aşezat primul în flancul drept.

Erau în ,,pe loc repaus”, când un ofiţer comandă: ,,Drepţi!” şi apăru colonelul cu o tânără îmbrăcată la fel ca ei.

-Băieţi, – cuvântă comandantul - vă prezint pe domnişoara Ecaterina Teodoroiu, pe care toată lumea o cunoaşte ca ,,eroina de la Jiu”. Ea a venit astăzi aici pentru ca, alături de  voi, să fie avansată la gradul de sublocotenent al armatei române.

Tot frontul a salutat-o strigând cu entuziasm de trei ori ,,urraa!”

Apoi colonelul i s-a adresat: -Domişoară, pofteşte în flancul drept! şi a comandat ,,pe loc repaus!”.

Tata s-a trezit lângă ,,eroina de de la Jiu”; a şovăit o clipă, apoi şi-a învins timidiatea şi a intrat în vorbă cu ea:

-Domnişoară, nu vă supăraţi, sunt şi eu învăţător, la Vâlcăneşti, în Prahova...

-Ooo..... –zise ea, zâmbind cu bunăvoinţă –Deci colegi...

-Vreau să vă întreb ceva ... aţi visat de mică să fiţi eroină? Aţi regretat că nu sunteţi băiat, să purtaţi arme? Cum v-aţi pregătit?...

-Nu, nici nu te gândi, colega! Eu am visat să ajung învăţătoare şi să-i învăţ pe copii să-şi iubească ţara, aşa cum o iubeam şi eu. Pentru asta m-am înscris la Normală şi m-am silit să învăţ bine. Mai visam să mă mărit cu un om cumsecade şi să avem copii. Voiam să-i învăţ să-şi iubească ţara, aşa cum mă învăţase pe mine mama şi cum îi învăţam eu pe şcolarii mei. Doream din tot sufletul să se facă România Mare.
Înţelegeam şi eu că Ardelul nu ne va fi cedat de bună voie, că va trebui să-l luăm cu armele, dar îmi închipuiam că va fi un război drept, purtat undeva pe front.
Gândeam raţional. Când, mai târziu, duşmanii au intrat pe pământul ţării, am început să simt o ură groaznică împotriva lor, mai ales când au început să se apropie de Târgu Jiu. Ceea ce m-a înfuriat cel mai tare a fost că, atunci când a trecut un avion pe deasupra noastră, copiii zburdalnici şi curioşi, au dat fuga să-l vadă strigând: ,,Vlaicu! Vlaicu!”, deşi Vlaicu murise de trei ani. Am încercat să-i adun şi să-i pun la adăpost dar n-a fost cu putinţă. Din aeroplan au aruncat sute, poate mii de hârtiuţe tipărite în româneşte. Copiii, plini de bucurie, s-au repezit şi s-au luat la întrecere care adună mai multe, câţiva mi-au adus şi mie. Scria acolo că armata imperială germană, neînfrântă pe toate fronturile, înaintează permanent pe teritoriul României şi în câteva săptămâni va ocupa întreaga Românie. Spuneau că vin să pedepsească pe rege şi pe regină – doamne, ce lucruri oribile scriau despre ei! – că-i vor aresta şi duce în Germania, în lagăr, ca şi pe guvernanţii corupţi care au vândut ţara ruşilor.
Ne cereau să nu opunem rezistenţă, ci să ajutăm trupele lor şi dădeau numele unor ofiţeri români care trecuseră de partea lor. Şi câte şi mai câte murdării!
Atunci am crezut că înnebunesc, că viaţa mea nu mai valora nimic. Ura aceasta care mi-a cuprins inima şi mintea m-a îndemnat să fac lucruri la care nu m-aş fi gândit niciodată. Am strâns lumea pe lângă mine şi le-am vorbit cu atâta patimă încât i-am înnebunit pe toţi. Apoi...

Atunci s-a auzit un semnal de trompetă şi colonelul şi-a strigat ordinul:

-Atenţiune! Drepţi!
–Tot frontul a luat poziţia ordonată şi a încremenit. O fanfară adusă nu ştiu de unde a început să intoneze marşul de întâmpinare. La capătul platoului, la vreo 150 de metri de frontul elevilor, se opriseră două maşini şi coborâră regele Ferdinand, cu nişte generali, aghiotanţi, un ofiţer francez, întâmpinaţi de colonelul comandant şi maiorul ajutor care veniseră în pas alergător.

Când înalţii oaspeţi se apropiară, fanfara trecu la ,,Trăiască regele!”-imnul naţional şi toţi încremeniră în poziţia ,,pentru onor”.

Fanfara tăcu şi începu să cuvânteze regele. Nu a vorbit mult, până în 10 minute. Nici nu vorbea prea bine româneşte, dar era atât de emoţionat, spusele lui cuprindeau atâta dragoste, încât toţi fură cuceriţi şi după ce încheie, asigurându-i că va fi mereu alături de ei, uralele nu mai conteniră multă vreme.

Într-un minut sau două, colonelul mulţumi, plin de respect, regelui pentru cuvinele rostite şi-l asigură că noii promovaţi nu-şi vor precupeţi sângele pentru ţară şi rege.

Din nou strigară ,,urraaa!”
Şi veni momentul cel mai important al zilei, pe care îl aşteptau de nu ştiu câtă vreme. Toţi elevii urmau să treacă prin faţa regelui şi să primească epoleţii cu tresa de sublocotenent, brevetul de ofiţer şi ordinul de numire la o unitate.

Prima fu strigată Ecaterina Teodoroiu. Înaintă șase paşi şi, în poziţie de drepţi, luă din mâna regelui cele care i se cuveneau, regele primindu-le de la doi aghiotanţi. Pe lângă acestea, regele îi mai dădu încă un brevet şi nişte barete într-o cutioară, anunţând că i s-a conferit sublocotenentului Teodoroiu Ecaterina, una dintre cele mai înalte distincţii româneşti, de curând creată, Ordinul de război ,,Regina Maria”. Decoraţia nu era gata la monetărie şi urma s-o primească mai târziu. Regele a felicitat-o şi i-a dorit succes în luptă şi în viaţă.

Ecaterina Teodoroiu, în poziția de drepți, a primit toate acestea, ca și strângerea de mână a regelui, a strigat ,,Să trăiți, Majestatea Voastră!”, apoi a făcut reglementar stânga`mprejur și a dat să se întoarcă în front, dar n-a mai ajuns acolo, căci niște ziariști și un fotograf au luat-o cu ei.

Apoi, în ordine alfabetică, au fost chemați toți absolvenții, primind din mâna regelui documentele și epoleții. Dintre ei, 18 au primit și decorații. Tata a rămas surprins și încântat când a primit ,,Bărbăție și Credință”; comandantul de la 6 ,,Mihai Viteazul”  nu-l uitase. Când și ultimul și-a primit epoleții, regele li s-a adresat a doua oară, spunându-le câteva cuvinte. Le dorea suces în luptă și-i asigura că va fi alături de ei. Apoi regele a salutat, s-a întors și a plecat, urmat de aghiotanți, în timp ce fanfara intona imnul ,,Trei culori”.

Colonelul, care îi condusese pe oaspeți, s-a întors și le-a vorbit cu un glas blând și dulce, pe care nu i-l cunoscuseră până atunci:

- Domnilor ofițeri, mai am puține ordine să vă dau! Este ora 11, aveți două ore libere. Vă puneți epoleții, vă ferchezuiți, luați masa și la ora 1 să fiți toți la Teatrul ,,Eminescu”. O să cânte pentru voi cel mai mare muzician român, George Enescu… Rupeți rândurile!

Prof. emerit PAUL D. POPESCU


Monumente prahovene

MONUMENTE ALE EROILOR PLOIEŞTENI DIN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Respectul ploieştenilor faţă de eroii neamului, căzuţi în anii Primului Război Mondial, s-a manifestat prin: amenajarea Cimitirului Eroilor, ridicarea unor monumente şi construirea Clopotniţei Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul”, cea mai impozantă operă comemorativă prahoveană.

Cimitirul Eroilor din Ploieşti, organizat în 1916, este situat în partea de vest a Cimitirului Bolovani. Ocupă un spaţiu de 1,48 ha. A fost utilizat pentru înhumarea ostaşilor căzuţi în Primul şi în cel de-al Doilea Război Mondial. Începând cu anul 1993, acesta a trecut în administraţia U. M. 01907 iar din anul 2009 al Bazei 2 Logistice „Valahia”.

Accesul în incinta cimitirului se face    printr-un  portal, cu aspectul unui arc de triumf, înalt de 5 m. Părţile componente ale acestuia sunt: două coloane masive, arcada semicirculară şi cornişa. Ornamentarea este asigurată prin utilizarea unor simboluri militare: spada, ghirlandele şi coroanele cu frunze de stejar. Deasupra arcadei sunt plasate inscripţiile: „Cimitirul Eroilor” (faţă) şi „Onoare Eroilor” (spate). În mijlocul incintei se află Monumentul eroilor din Primul şi din al Doilea Război Mondial.

De o parte şi de alta a aleei principale se află morminte individuale sau comune, marcate prin cruci din beton. În acest cimitir au fost înhumaţi 886 de eroi români din Primul şi al Doilea Război Mondial, din care 686 identificaţi, dar şi 423 de ostaşi străini: 362 germani, 45 ruşi, 4 unguri şi 12 turci. Începând din perioada interbelică, de ziua Înălţării Domnului (Ziua Eroilor) s-au organizat, în acest cadru, ceremonii militare şi religioase.

Monumentul eroilor din Primul şi din al Doilea Război Mondial din Ploieşti este amplasat  în incinta Cimitirului Eroilor din Ploieşti.
Acesta a fost ridicat, în anii 1923-1924, la iniţiativa Comitetului pentru amenajarea cimitirelor şi a monumentelor din Ploieşti, cu sprijinul Primăriei Ploieşti, de arhitectul Toma Socolescu. În 1924 monumentul era terminat, având în vârf un vultur din bronz.

Grav avariat de bombardamentele americane din 6 aprilie 1944, monumentul a fost reconstruit, în 1957, sub forma unui obelisc schiţat de arhitectul   M. Rădulescu. Alte lucrări de restaurare a monumentului s-au făcut în anii 1997 şi 2004. Acesta a fost construit din beton şi bronz şi are o înălţime de 5 m.

Aşa cum se prezintă la ora actuală, monumentul este alcătuit din: postamentul de plan pătrat în două trepte, surmontat de un obelisc în formă de trunchi de piramidă, profilat la bază. În registrul inferior al obeliscului este montat un basorelief realizat de sculptorul Paul Zipser.

Acesta reprezintă un soldat român, în genunchi, cu capul descoperit, care se roagă pentru veşnica odihnă a camarazilor săi seceraţi de gloanţe pe câmpurile de luptă. Deasupra basoreliefului a fost încrustată o inscripţie sugestivă: „Cinste eroilor căzuţi pentru patrie”.

În zilele noastre, Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova depune eforturi meritorii, cu concursul autorităţilor locale și al comenzii Garnizoanei Ploiești, pentru reinstalarea unui vultur din bronz în partea terminală a monumentului comemorativ.

Monumentul eroilor medici şi farmacişti din Ploieşti a fost ridicat de Cercul Medico-Farmaceutic local, mobilizat de un comitet de iniţiativă, care avea ca preşedinte pe dr. C. Vasiliu. Sumele colectate au fost utilizate, după cum scria ziarul „Virtutea”, din 24 octombrie 1920, pentru realizarea unei plăci comemorative „prin care să se proslăvească memoria celor 19 medici, farmacişti şi medici veterinari, morţi eroic în Războiul pentru întregirea neamului românesc”. Cu prilejul dezvelirii monumentului, amplasat în Grădina publică, la data de 31 octombrie 1920, au ţinut discursuri: protoiereul Ene Dumitrescu, dr. G. Cosma, generalul I. Popescu, dr. C. Vasiliu.

În cuvântul său, doctorul C. Vasiliu arăta, printre altele, că: „placheta de astăzi făcută exclusiv din iniţiativa medicilor din acest judeţ e un omagiu pios ce aducem scumpilor şi bravilor noştri colegi prahoveni, ale căror nume vor trăi veşnic în nimbul biruinţei şi al  României Mari”. Pe monument erau înscrise inscripţia dedicativă „Cercul medico-farmaceutic din Ploieşti Prahova. În memoria colegilor eroi morţi pentru patrie, 1916-1919” şi numele a 19 medici, farmacişti şi medici veterinari, căzuţi la datorie în anii Primului Război Mondial.

În prezent, monumentul se află în curtea Spitalului „Schuller” din Ploieşti. Obeliscul, din beton şi marmură, are o înălţime de 1,50 m. Este decorat cu însemne militare: frunze de lauri, două săbii încrucişate, eşarfe şi două rozete. Pe obelisc este montată placa de marmură, menţionată anterior, care cuprinde inscripţia dedicativă şi numele celor 19 eroi medici şi farmacişti prahoveni căzuţi în Primul Război Mondial.

Bustul locotenentului erou Alexandru Zagoritz din Ploieşti este situat în incinta Cimitirului „Viişoara”. Acesta a fost ridicat în memoria arhitectului Alexandru Zagoritz, locotenent de rezervă în Regimentul 52 Infanterie „Bârlad”. Rănit în luptele de la Amzacea, din Dobrogea (20 septembie 1916) şi decedat la Sanatoriul Gerota, din Bucureşti (31 octombrie 1916), acesta a fost înmormântat la Cimitirul Viişoara din Ploieşti. La moartea acestuia, Nicolae Iorga scria: „blândul artist, îndrăgit de frumuseţea vechilor noastre clădiri ... a murit de moartea severă a ostaşului”.

Monumentul, realizat de sculptorul Frederic Storck, a fost dezvelit în anul 1925. Acesta are o înălţime de 1,80 m şi este construit din piatră (soclul), bronz (bustul) şi marmură (placa). Elementele componente ale acestuia sunt: soclul prismatic, piedestalul şi bustul din bronz. Acesta îl reprezintă pe tânărul locotenent în ţinută militară, având pe piept decoraţiile „Avântul Ţării” şi „Virtutea Militară”. Pe monument întâlnim şi câteva însemne: compasul, pana de scris şi sabia. Pe placa din marmură este săpată inscripţia: „Alexandru M. Zagoritz, arhitect şi locot. Rez. 31 mai 1881-31 oct. 1916. În Războiul cel Mare a luptat cu Reg. 52 Infanterie Bârlad în Dobrogea şi a căzut doborât de glonţ la atacul poziţiei bulgare de la Amzacea, lângă Constanţa”. Sunt menţionate, de asemenea, autorul şi anul ridicării monumentului: „1925. Fr. Storck”.

Catedrala „Sf. Ioan Botezătorul”, Monument al Eroilor Prahoveni din Primul Război Mondialeste unul din cele mai impozante monumente istorice şi de arhitectură prahovene. La numai câţiva ani de la încheierea ostilităţilor, un comitet format din foştii combatanţi, rude ale eroilor şi alţi cetăţeni, a luat iniţiativa ridicării unui monument dedicat atât eroilor prahoveni, cât şi civililor care au avut de suferit în timpul ocupaţiei germane. Fondurile s-au adunat rapid, municipalitatea având o contribuţie substanţială.

Cinstirea vitejiei prahovenilor şi ploieştenilor – afirma, la 26 aprilie 1922, generalul Ioan Popescu – trebuia făcută „printr-un monument bisericesc, care să vorbească mai mult sufletului românesc decât orice altă coloană de marmură sau statuie din bronz”. Acest panteon al vitejiei româneşti urma să aibă forma unei clopotniţe monumentale, ataşată Bisericii „Sf. Ioan”, care avea să poarte numele de „Catedrala Eroilor”.

Piatra fundamentală  a fost pusă, la 18 noiembrie 1923, în prezenţa principelui Carol, a autorităţilor locale, a reprezentanţilor armatei (colonelul Malamuceanu, generalii Ioan Popescu,   D. Mironeanu, Al. Mladin) şi ai bisericii (P. S. Platon Ploieşteanul, protoiereul Ene Dumitrescu, preoţii Gh. Chirică şi Nicolae Vasilescu, diaconul Al. Popescu), a arhitectului Toma T. Socolescu, dar şi a numeroşi cetăţeni.

Lucrările de construcţie, desfăşurate în perioada 1923-1939, au fost coordonate de generalul Ioan Popescu – preşedinte de onoare al Comitetului, preot Gh. Chirică – preşedinte activ şi supravegheate de arhitectul Toma T. Socolescu, autorul proiectului. La executarea fundaţiilor din beton armat, şi-au adus contribuţia ostaşii Regimentului 32 „Mircea”, comandat de colonelul Malamuceanu.  Pentru construcţie, au fost aduse materiale din zonele în care au luptat regimentele prahovene: piatră și cărămidă de la Mărăşeşti, pietriş de la Doaga şi Valea Şuşiţei etc.

Lucrările s-au încheiat în 1939, Catedrala Eroilor fiind inaugurată în ziua de 10 mai. Clopotniţa Catedralei „Sf. Ioan Botezătorul” din Ploieşti are o înălţime de 55 m, fiind cea mai impunătoare construcţie de acest gen din judeţul Prahova. Aceasta este alcătuită dintr-un nartex puternic peste care se înalţă turnul paralelipipedic central, flancat de două turle laterale mai mici. Plastica monumentului este asigurată prin: alternarea pietrei cu cărămida aparentă, portalul şi ancadramentele din piatră ale uşilor şi ferestrelor, coloanele şi capitelurile bogat decorate, ferestrele înguste şi înalte, pridvorul graţios de sub acoperişul turlei principale, elemente de feronerie, linia elegantă a acoperişului şi crucea măiestrit executată. De-a lungul vremii, în incinta monumentului au fost montate plăci din marmură cu diverse inscripţii. O astfel de inscripţie a fost fixată, în 1925, în interiorul monumentului, pentru a nominaliza pe cei 35 de ostatici prahoveni internaţi de germani, în 1917, în lagărele de la Săveni (Ialomiţa) şi Troian (Bulgaria). În schimb, numele tuturor eroilor prahoveni n-au fost săpate în  marmură aşa cum se hotărâse iniţial.

O inscripţie, fixată în 1971 în interiorul edificiului, preciza că: „s-a hotărât atunci ... să se ridice o nouă biserică şi să fie socotită de-a pururea Catedrala Monument al Eroilor Prahoveni din Războiul de Întregire a Neamului 1916-1919. Gândul acestui prinos de recunoştinţă s-a înfăptuit parţial şi formează o permanentă preocupare până la totala înfăptuire”.

Pe faţada monumentului au fost montate, în 1978, două plăci din marmură, cu următorul conţinut: „Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, Ploieşti” (stânga) şi „Monumentul eroilor prahoveni din Războiul de întregire a neamului 1916-1919” (dreapta).

Dar anii au trecut şi, de-abia în zilele noastre, acest deziderat devine realitate prin reconstrucţia Catedralei, astfel încât proiectul iniţial al profesorului arhitect Toma T. Socolescu să fie realizat în totalitate.

Prof. dr. POLIN ZORILĂ

PIERDERI ALE ARMATEI ROMÂNE ÎN RĂZBOAIELE

DIN SECOLELE AL XIX-LEA ŞI AL XX-LEA
România a participat, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea la patru mari războaie: 1877-1878 [este cunoscut sub numele de Războiul pentru Independenţă]; 1913 [al doilea război balcanic, primul consumându-se în anul 1912, fără participare românească], 1916-1919 [Războiul Întregirii]; 1941-1945 [cu două secvenţe, unul sfânt (22 iunie 1941- 23 august 1944) şi altul drept (23 august 1944-12 mai 1945).

Efectivele angajate în aceste conflicte au fost numeroase, iar pierde-rile umane însemnate, datorită mai multor factori: slaba înzestrare asigurată pe timp de pace forţelor militare; raportul de forţe, îndeobşte nefavorabil; erori grave în plani-ficarea strategică şi în conducerea trupelor; condiţiile de timp şi anotimp ( la Stalingrad şi Caucaz, în toamna anului 1942, cei aproa-pe 400.000 de soldaţi români au fost prinşi de “iarna rusească” în ţinută de vară iar cea de iarnă nu a mai sosit până la terminarea luptelor) etc.

Întrucât circulă diverse cifre, unele fanteziste, aş vrea să vă ofer datele la care istoriografia militară românească a ajuns, după cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine. Oricum, cercetările sunt departe de a fi finalizate, dar informaţiile sunt credibile.
1. În Războiul de Independenţă, armata română a pierdut:
- 4.302 morţi şi dispăruţi, din care 40 de ofiţeri şi   15 medici;

- 3.316 răniţi din care 70 de ofiţeri.

De asemenea, în acest conflict armata a avut 19.084 de bolnavi din care 210 ofiţeri şi 74 de medici.

2. În al doilea război balcanic (1913) nu au avut loc ciocniri sau lupte, dar armata a avut 1.150 de militari morţi, datorită epidemiei de holeră, declanşată în zona muntoasă a Balcanilor.

3. În Războiul de Întregire (1916-1919)

Cercetările serioase din arhive arătă următoarea situaţie:
- 1913 ofiţeri şi 95.454 de soldaţi morţi pe front, în infirmerii sau spitale din ţară ca urmare a bolilor sau rănilor; aceştia au fost identificaţi nominal;

- 248 de ofiţeri şi 51.177 de soldaţi morţi pe front, în ţară sau străinătate în împreju-rări necunoscute; în    mare parte, ei sunt ne-identificaţi;

- 169 de ofiţeri şi 70.335 de soldaţi morţi în lagărele de prizo-nieri.

Numărul total al morţilor armatei româ-ne se ridică, prin urma-re, la 2.331 de ofiţeri şi 216.966 soldaţi.

Numărul civililor morţi ca urmare a bătăliilor, rănilor ori tifosului exantematic este apreciat la circa 250.000. Nu intră aici decesele considerate normale.

Cifrele de mai sus sunt pentru Vechiul Regat. Dar, în anii Primului Război Mondial, sute de mii de români au luptat în armatele austro-ungare şi ruse. Numărul militarilor români, morţi sub steag străin este greu de apreciat. Cercetări estimative vorbesc de circa 50.000 de morţi pentru românii transilvăneni în anii 1914-1918.

4. În al Doilea Război Mondial situaţia se prezintă astfel:
-campania din est: 71.585 de morţi, din care 3.113 ofiţeri, 1.823 de subofiţeri şi 66.649 de soldaţi;

- campania din vest: 21.053 de morţi din care 859 de ofiţeri, 776 de subofiţeri ţi 19.400 de soldaţi.

Total, în cele două campanii: 92.620 de morţi, din care 3.372 de ofiţeri, 2599 de subofiţeri şi 86.049 de soldaţi.

La aceştia se adaugă 333.966 de răniţi(243.622 în Est şi 90.344 în Vest.) şi 367.976 de dispăruţi, cei mai mulţi prizonieri, din care 309.533 în Est şi 58.443 în Vest).

Cifrele totale se ridică la 794.562 militari(624.740 în Est şi 169.822 în Vest.)

Concluziile le puteţi trage singuri! Doar un singur gând. De Ziua Eroilor să punem o floare la monumente, acolo unde suntem fiecare şi să aprindem o lumânare pentru toţi cei care, în uniformă, s-au săvârşit din viaţă!

Col. (r) dr. PETRE OTU

 

CONSECINŢE ALE PACTULUI RIBBENTROP- MOLOTOV

ÎN DOMENIUL VIEȚII RELIGIOASE DIN  BASARABIA

La 23 august 1939 era semnat la Moscova, sub privirile lui Stalin, unul dintre cele mai infame tratate din istoria diplomaţiei moderne: Tratatul de neagresiune sovieto-german, cunoscut şi sub numele de „Pactul Ribbentrop-Molotov”.

În notele ultimative pe care le remite României, în 26 şi 27-28 iunie 1940, URSS nu se mulţumeşte să ceară doar „înapoierea cu orice preţ a Basarabiei” ci solicită şi cedarea Bucovinei de Nord ca despăgubire pentru „dominaţiunea de 22 de ani a României în Basarabia”.

Dacă am trece în revistă modificările teritoriale provocate de celebrul „Pact”, am constata că aproape toate au fost anulate după implozia URSS-ului. Toate cu excepţia celor suportate de România, deoarece disoluţia URSS-ului nu readuce Bsarabia la  România, ci oferă Republicii Moldova oportunitatea de a-şi proclama suzeranitatea în 23 iunie 1990.

Anexionismul ruso-bolşevic nu s-a limitat însă doar la dimensiunea statal-teritorială ci şi-a conceput replici ideologice, istoriografice şi spirituale. Aberantele teze ale moldovenismului, ale statului multietnic, ale limbii interetnice, absurdele alegaţii ale „agresiunii româneşti asupra Moldovei”, precum şi anexiunea bisericească întreprinsă de Biserica Ortodoxă Rusă asupra bisericii româneşti din Basarabia constituie pandante şi adjuvante redutabile ale anexionismului teritorial.

Mitropolia Moldovei, sufragană patriarhiei ecu-menice, este atestată încă din 1386, iar în anul 1401 Iosif  I Muşat devine mitropolit canonic al întregii Moldove. În timpul războiului din 1806-1812, ţarul Alexandru I fixează, pentru prima dată, rolul fundamental al bisericii ruse în strategia expansionistă a imperiului. Pentru ca planul anexării / integrării principatelor să funcţioneze eficient era nevoie şi de dominarea \ păstorirea vieţii spirituale a locuitorilor lor. A fost înfiinţat un exarhat subordonat sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, cuprinzând Mitropolia Moldovei şi a Ţării Româneşti, scoase în mod samavolnic şi în dispreţul canoanelor bisericeşti, de sub autoritatea Patriarhiei Ecumenice, iar mitropoliţii Ţării Româneşti (Doritei Filiti) şi Moldovei (Veniamin Costachi) sunt înlocuiţi cu oameni fideli Rusiei. Prin Pacea de la Bucureşti, (din 6 mai 1812) care a încheiat războiul ruso-turc dintre anii 1806-1812, partea Moldovei dintre Prut şi Nistru denumită atunci, pentru prima dată, în mod oficial, Basarabia a fost anexată Rusiei.

Urmând planul aservirii „spirituale” a Basarabiei, la 21 august 1813 administraţia rusă a creat Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului, subordonată canonic Bisericii Ortodoxe Ruse, a cărei jurisdicţie cuprindea teritoriul dintre Prut şi Nistru dar şi regiunea de dincolo de Nistru (Tiraspol, Dubăsari, Oviodopol, Odessa). Fosta Episcopie a Hotinului, subordonată Patriarhiei Ecumenice a fost desfiinţată, iar parohiile ei înglobate în noua eparhie cu sediul la Chişinău.

De atunci şi până azi imixtiunea samavolnică a Bisericii Ruse în viaţa românilor ortodocşi din Basarabia, a  avut cele mai nefaste consecinţe. Din anul 1821, Biserica Rusă şi administraţia rusă n-au mai acceptat în fruntea Episcopiei Chişinăului şi Hotinului, decât episcopi ruşi. Aceştia au sprijinit din răsputeri politica de rusificare, cel mai consecvent dintre ei, Episcopul Pavel Lebed (1871-1882) arzând cărţile româneşti din biserici, prigonind sistematic preoţii români, ba chiar închizând un număr impresionant de biserici (340) unde se slujea în limba română.

Unirea Basarabiei cu România, la 1918, a condus, în mod firesc, şi la reunificarea bisericească, hotărâtă de sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 30 decembrie 1919. La 22 iunie 1922, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române înfiinţează în Basarabia două eparhii noi: Episcopia Hotinului şi Episcopia Cetăţii Albe. Luând act de dorinţa Congresului Eparhial din Basarabia, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, la 15 noiembrie 1923, înfiinţarea Mitropoliei Basarabiei, prin ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului la rangul de Mitropolie.

În 1940, după consumarea raptului sovietic al Basarabiei se reia politica anexiunii bisericeşti. Este desfiinţată Mitropolia Basarabiei şi este creată, pornind de la  structura fostei Eparhii a Chişinăului şi Hotinului, Mitropolia Chişinăului, dependentă de Patriarhia Moscovei. Apogeul prigoanei antiromâneşti este atins în această nefastă perioadă (1940-1941; 1944-1990) în care politica de deznaţionalizare, împletită cu cea de sovietizare se traduc în dislocări masive de populaţie, românii deportaţi în Urali fiind înlocuiţi de populaţii rusofone.

        Parte esenţială a acestei politici, prigoana religioasă este la rândul ei orchestrată de dublul imperativ al bolşevizării şi al deznaţionalizării. Cifrele sunt elocvente: în 1940, în Basarabia erau 1090 de biserici, 28 de mănăstiri în care slujeau 1500 de preoţi şi călugări, în 1989 mai funcţionau doar 150 de  biserici, o singură mănăstire iar preoţii şi călugării erau mai puţini de 700.

Sute de biserici au fost demolate şi alte sute au fost dezafectate şi folosite pe post de restaurante, depozite, cinematografe, grajduri. Şcolile şi revistele teologice au fost desfiinţate, Muzeul de Istorie şi Arheologie Bisericească de la Chişinău a fost închis, iar cunoscuta bibliotecă a Mănăstirii Noul Neamţ din Chiţcani a fost aruncată în foc, chiar în piaţa oraşului. Zeci de preoţi au fost uciși, schingiuiţi, deportaţi.

Astăzi, pe teritoriul Republicii Moldova există două mitropolii ortodoxe, Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove - subordonată patriarhiei Mos-covei şi Mitropolia Basarabiei, subordonată Patriarhiei Române. În anul 1992, la iniţiativa unui număr impresionant de credin-cioşi şi preoţi români şi cu largul concurs al Bisericii Ortodoxe Române, a fost reactivată Mitropolia Basarabiei, autonomă şi de stil vechi, în fruntea căreia a fost numit IPS Petru Păduraru. Mitropolia Chişinăului şi a Întregii Moldove s-a organizat pe baza statutului B.O. Ruse, suprapunând structura fostei eparhii a Chişinăului şi Hotinului. Ea reprezintă cea de-a 117-a eparhie din cele 124 de filiale canonice locale ale Bisericii Ruse şi este condusă de Mitropolitul Vladimir. În timp ce Mitropolia Chişinăului şi Întregii Moldove s-a bucurat de sprijinul necondiţionat al puterii de la Chişinău, fiind de fapt creaţia guvernului moldovean, reactivarea Mitropoliei Basarabiei a stârnit ostilitatea autorităţilor, care au considerat-o, de la bun început, o imixtiune a României în problemele interne ale Republicii Moldova şi, în subsidiar, o contestare făţişă a ideologiei sale oficiale: moldovenismul. Mitropolia Basarabiei a fost supusă unei prigoane sistematice, în care refuzul autorităţilor de a o recunoaşte oficial s-a conjugat cu acţiuni de intimidare şi şantaj ale „caraulelor” comuniste, cu epurări pe criterii religioase în rândul funcţionarilor. Reacţia Bisericii Ruse a fost la fel de vehementă.

 Într-un schimb de scrisori cu PF Teoctist, Patriarhul României, SS Alexei al II-lea Ridigher, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, a acuzat Patriarhia României de „ingerinţă anticanonică, în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din Moldova” îndemnând deopotrivă la „corectarea cât mai curând posibil a nedreptăţilor existente" pentru „binele unităţii ortodoxe şi mântuirea sufletelor fiilor Bisericii din Moldova".

Se reînoda astfel tradiţia persecuţiei religioase a românilor basarabeni, tradiţie începută de autorităţile ţariste şi desăvârşită de bolşevici. La un moment dat, Mitropolia Basarabiei era singura structură religioasă, căreia statul moldovean refuza să îi recunoască existenţa. Abuzul autorităţilor comuniste, care au încălcat chiar Constituţia Moldovei şi legea moldoveană a cultelor, a putut fi contracarată cu succes doar prin deschiderea unei acţiuni la CEDO. Constatând violarea unor articole de bază din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 9, art.14 combinat cu art. 9, art. 13, art. 6 şi art. 11), CEDO a formulat, la 13 decembrie 2001, un verdict favorabil recunoaşterii Mitropoliei Basarabiei şi a obligat Republica Moldova să plătească Mitropoliei Basarabiei 20000 de euro pentru daune morale şi 7 025 euro pentru cheltuieli de judecată.

Recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei de către guvernul de la Chişinău, în anul 2003, nu a schimbat foarte mult datele din teren. Persecuţiile, intimidările, agresiunile, şantajul, epurarea pe criterii religioase au continuat. Au fost închise biserici în Postul Paştelui, preoţii Mitropoliei Basarabiei au fost acuzaţi că sunt „papistaşi”, că vor să-i „catolicizeze” pe ortodocşi.

Mitropoliei Basarabiei i s-a restricţionat sistematic accesul la mass-media, i s-a interzis să-şi constituie, după modelul Mitropoliei Chişinăului şi Întregii Moldove, departamente pentru relaţia cu alte instituţii, adică, într-un cuvânt, a fost supusă permanent unui tratament discriminatoriu. Pentru a demonstra inutilitatea unei Mitropolii Româneşti în Republica Moldova, s-a mers până la măsluirea recensământului prin eludarea precizării etniei cetăţenilor moldoveni, fapt ce a dus, bineînţeles, la “decimarea” etnicilor români din Republica Moldova până la un insignifiant 2% din populaţie.

CONCLUZII

Imperialismul ruso-bolşevic e însă departe de a se conforma declaraţiilor oficiale, dându-şi obştescul sfârşit. El supravieţuieşte, perfect necamuflat, în existenţa Mitropoliei Moldovei, componentă a “trupului bisericesc rus” care numără printre enoriaşii ei mai mulţi români decât ruşi şi care deţine în mod ilegal patrimoniul Mitropoliei Basarabiei. Practic, singurele “mădulare” ale fostului imperiu care persistă nealterate, în forma lor instituţională, sunt Biserica Ortodoxă Rusă şi Gazprom-ul. Imperialismul Bisericii Ruse a devenit astfel tradiţie, traversând trei secole şi trei regimuri politice complet diferite. A fost instrument de rusificare în vremea regimului ţarist, de rusificare şi de sovietizare în epoca bolşevismului, pentru ca azi, după colapsul URSS, să reprezinte ariergarda insaţiabilului anexionism al Kremlinului şi un pion important într-un imens şi interminabil scenariu al mistificării.

Printr-o nefericită similitudine, aşa cum imperiul ruso-sovietic s-a vrut o biserică, biserica rusă a ajuns şi ea să se vrea un imperiu, fiind absorbită cu totul în iluziile hegemoniei seculare.

Supravieţuirea acestui anexionism într-o epocă a libertăţii (inclusiv religioase) nu înseamnă nicicum reîntoarcerea Bisericii Ortodoxe Ruse la statutul privilegiat din timpul regimului ţarist (pentru că secularizarea şi-a produs efectele chiar şi în Rusia) ci încremenirea într-un proiect care legitimează lungul şir al abuzurilor trecute, dovedind că vocaţia ei imperialistă este de-a dreptul irefutabilă.

Pe de altă parte, acest tărâm al spiritualităţii, ultragiat atât de flagrant de rezidurile imperialismului rusesc, este, paradoxal, locul unde reparaţia pare cea mai posibilă. Câştigarea de către Mitropolia Basarabiei a procesului de la CEDO, noul proces pe care l-a deschis revendicând patrimoniul trecut samavolnic în folosinţa Bisericii Ruse, bursa de 100 de euro/lună acordată de statul român, preoţilor români sunt semne de bun augur.

Lupta pentru adevăr, pare a se da mai mult aici pentru că politicul şi diplomaticul sunt mai mult decât împotmolite în ochiurile scenariului interminabil al mistificării sovieto-ruseşti. Leit-motivele acestei mistificări („statul multietnic”, „limba interetnică”, „moldovenismul”) au sfârşit prin a-şi găsi cutii de rezonanţă  în Occident şi „avocaţi” în România.

Printr-un întreg eşafodaj sofistic, Pactul Ribbentrop-Molotov este ocultat, este ascuns ca o păpuşă rusească în burta Tratatului de Pace de la Paris din 1947 care nu poate fi atacat pentru că, nu-i aşa, el este fundamentul pe care „s-a construit pacea şi stabilitatea Europei postbelice” (ca de altfel şi secesiunea Europei plus sovietizarea unei părţi din Europa). În această perspectivă răsturnată, rolurile se inversează cu totul, România devine pasibilă de „revizionism” pentru că „se cramponează” de condamnarea Pactului Ribbentrop-Molotov, în timp ce Rusia şi Ucraina, refuzând condamnarea sau aruncând-o în derizoriu, sunt într-un acord desăvârşit cu direcţiile politicii europene, cu Raportul Balfi etc.

 Pentru că, ce altceva este toată această eludare a urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov, dacă nu un elogiu adus unei remarcabile mistificări, ajunse adevăr prin consecinţele produse de credinţa ori „impresia” că ar fi un adevăr!

Prof. EUGEN PRUNĂ

DECORAŢII DE RĂZBOI ROMÂNEŞTI-ORDINUL ,,MIHAI VITEAZUL”

Înclinat spre fast şi încântat de frumuseţea uniformelor militare, precum şi a însemnelor ornamentale ale acestora, regele Carol al II-lea, fără a fi câtuşi de puţin atras de sentimente de datorie, de curaj,  sau de onoare faţă de uniforma militară a ţării pe care o conducea şi o reprezentase în calitate de comandant de regiment în Primul Război Mondial, când a fost declarat dezertor, s-a preocupat în mod deosebit de iniţierea şi legiferarea, în timpul domniei sale (1930- 1940), a decoraţiilor de război, promulgând o serie de legi şi regulamente în acest spirit. Deşi nu au fost abrogate formal, aceste reglementări nu s-au aplicat deoarece, după intrarea României în război (22 iunie 1941), generalul Antonescu, în calitatea pe care şi-o asumase de conducător  al statului, a modificat esenţial prevederile anterioare printr-un  nou Regulament al decoraţiilor conferite pe timp de război (D.R.1932/30.06.1941). Conform acestui decret, militarii puteau fi decoraţi pentru trei categorii de fapte:

  1. 1.      – fapte de arme cu totul excepţionale,
  2. 2.      – fapte de arme deosebite,

                    – efectuarea de servicii excepţionale pe câmpul de luptă,

  1. 3.      – fapte de arme obişnuite,

                    – efectuarea de servicii deosebite.

Aceste decoraţii, în ordinea ierarhică, erau următoarele:

Ordinul ,,Mihai Viteazul” – cu trei clase, rezervat exclusiv ofiţerilor,

Ordinul ,,Steaua României” – cu şase grade, rezervat ofiţerilor,

Ordinul ,,Coroana României” – cu cinci grade, rezervat ofiţerilor,

Ordinul ,,Virtutea Aeronautică” – cu patru clase, rezervat ofiţerilor,

Ordinul ,,Crucea regina Maria” – cu trei clase, pentru gradele inferioare,

Medalia ,,Virtutea Militară” – cu două clase,

Crucea ,,Meritul Sanitar” – cu trei clase, pentru gradele inferioare,

Medalia ,,Bărbăţie şi Credinţă”– cu trei clase, pentru gradele inferioare

Medalia ,,Virtutea Maritimă” – cu trei clase,

Medalia ,,Virtutea Aeronautică”–cu trei clase,

Crucea ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase,

Medalia ,,Serviciu Credincios” – cu trei clase.

Pentru invalizii de război a fost emis un decret special care răsplătea meritele acestora pe câmpul de luptă prin decorarea lor, corespunzător gradului pe care îl aveau în armată, iar în situaţia în care erau deja decoraţi, urmau să fie distinşi cu decoraţia imediat următoare în ordinea superioară în ierarhia ordinelor.

Însemnul Ordinului militar de război ,,Mihai Viteazul”, înfiinţat în anul 1916 de regele Ferdinand, se prezintă astfel: Cruce treflată, smălţuită în albastru şi cu marginile de aur. În centrul ei se află cifra de aur a regelui Ferdinand I, iar deasupra coroana regală de aur. Pe revers, crucea este smălţuită tot în albastru şi poartă anul 1916. Panglica este de culoare roşie vişinie cu dungi de aur pe margini. În anii 1936, 1941 şi 1944, va fi modificat, succesiv, de regele Carol al II-lea, Mareşalul Antonescu şi regele Mihai I.Însemnele modificate  faţă de cel iniţial sunt prezentate pe Coperta II a revistei. Acest ordin se acorda doar penru fapte încadrate în categoria 1. Pentru aceleaşi fapte, subofiţerii şi trupa primeau Medalia ,,Virtutea Militară” de război, însemnul fiind identic cu cel stabilit în 1880, doar că noua emisiune avea designul mai simplificat.

Începând cu anul 1936 purtătorii ordinului au primit un fel de uniformă constând dintr-o mantie şi o căciulă asemănătoare celei purtate de marele voievod Mihai Viteazul la intrarea în Alba Iulia. Ea se purta de cavalerii ordinului în toate ocaziile oficiale, când se purta ţinuta de ceremonie. Pelerina era confecţionată din postav alb sau aba, cu guler din acelaşi material. Căciula era confecţionată din blană de miel de culoare albă şi se purta numai de către ofiţerii de rezervă sau retragere, cei activi purtând coifura corespunzătoare armei din care făceau parte. Consfinţită regulamentar în anul 1940, pelerina avea pe partea stângă a pieptului o cruce a ordinului din postav albastru, brodat cu fir de aur.

Numărul ofiţerilor decoraţi era nelimiat. În timpul celui de al Doilea Război Mondial au fost acordate trei modele, 1916, 1941 şi 1944. Modelul 1941 a fost înlocuit cu modelul 1944, întrucît fusese acordat aliaţilor germani cât timp Romînia a făcut parte din Axă şi trebuia făcută o diferenţă între noii şi vechii aliaţi.

În total au fost acordate 2184 de decoraţii din care 364 în Primul Război Mondial (43 acordate unor unităţi militare) şi 1719 (din care 131 unor unităţi militare) în cel de al Doilea Război Mondial. Diferenţa a fost acordată unor militari străini. Menţionăm că peste 30% dintre acestea au fost acordate post-mortem.

Puteau fi decorate cu Ordinul ,,Mihai Viteazul” şi diviziile şi brigăzile mixte care erau citate de trei ori prin ordin de zi pe armată pentru faptele de arme excepţionale săvârşite pe cîmpul de luptă.

În aprilie 1942 a fost instituită medalia - ,,Cruciada împotriva Comunismului”, conferită tuturor militarilor, indiferent de grad, care au participat la luptele de pe frontul de est, sau care au contribuit într-un fel la reuşita operaţiilor militare. Medalia se putea acorda şi cu barete, pe acestea fiind inscripţionate zonele principale în care s-au purtat operaţiuni militare. Inițial au fost menţionate zece barete: Bucovina, Basarabia, Dobrogea, Nistru, Odesa, Bug, Nipru, Azov, Crimeea, Doneţ. Prin reglementări ulterioare au mai fost instituite baretele: Marea Neagră, Calmucia, etc.

În anul 1943 a fost creată Medalia - ,,Pro Basarabia şi Bucovina”, conferită voluntarilor din Basarabia şi Bucovina care luptau în armata română.

Ultimele două medalii vor fi eliminate dintre distincţiile de război şi portul lor interzis după 23 august 1944, dată la care România a rupt alianţa cu Germania şi a început lupta alături de forţele aliate.

În februarie 1942, a fost instituită, prin Decret Regal, Insigna Invalizilor din Războiul pentru Reîntregirea Neamului. Confecţionată din tombac, reprezenta un medalion pe faţa căruia se găseşte, reliefat spre dreapta, capul unui ostaş cu cască, văzut din semiprofil, iar în stânga anul 1941. Dreptul de a purta se acorda prin Decret regal, fiecare persoană primind un brevet cu un număr de ordine.

În acelaşi an, a fost instituită Insigna Amintirea Eroilor Căzuţi în Războiul pentru reîntregirea Neamului. Este confecţionată tot din tombac, având pe faţă o cruce, care are la bază un postament pe care se află scris în relief anul 1941. Această insignă putea fi purtată de familiile celor morţi în război (mamă, tată, soţie şi copii).

La 18 iulie 1949 a fost instituită de către comuniști prima decorație după preluarea puterii, Medalia ,,Eliberarea de sub jugul fascist”. A fost acordată militarilor care au luptat pe frontul de vest în al Doilea Război Mondial. În anii `60, Nicolae Ceaușescu a început să acorde din nou un număr limitat de medalii unor veterani ai campaniei din vest dar și din est. Medalia a fost acordată și unor militari sovietici care au luptat alături de trupele române pe frontul de vest, dar și unor militari din celelalte state din blocul comunist. În momentul retragerii trupelor sovietice de ocupație în 1958, medalia a fost acordată întregului personal al acestor unități (35 027 de militari ruși).

Având în vederea varietatea de modele ale Ordinului de război ,,Mihai Viteazul”, frumuseţea simplă şi importanţa sa istorică, în acest număr vom publica numai imaginile acestei distincții, în ordinea apariţiei lor.

Asupra celorlalte decoraţii şi însemne de război, precum şi despre decoraţiile străine (franceze, poloneze, cehoslovace, germane şi sovietice) acordate militarilor romîni, vom reveni în numerele următoare ale revistei.

Cititorii care au în posesie decoraţii, însemne şi insigne militare de război, brevete sau informaţii (imagini) inedite despre acestea, precum şi despre cei care le-au purtat, sunt rugaţi să se adreseze redacţiei sau asociaţiei noastre, la adresele consemnate pe prima pagină. Asociaţia garantează dreptul de proprietate asupra bunurilor menţionate şi va asigura înapoierea nealterată a acestora.

Col. (r) PUIU CUJBĂ


O ZI MAGICĂ

Dimineaţa clipea obosită din genele sale lungi de nori. Sâmbăta se arăta luminoasă, intuind parcă bucuria călătoriei ce va sosi. Împreună cu doamnele profesoare Popescu Liliana şi Nae Adriana, am pornit la drum prin Bucureştiul abstract şi arămiu. Prima oprire: Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I”. Impunător şi mândru, se înalţă plin de gloria trecutului românilor. Pornind de la descoperirea focului, românul parcurge un traseu presărat cu greutăţi şi victorii. Personalul bine documentat, dioramele şi materialul istoric ce se regăseşte doar la câteva muzee de prestigiu din Europa (Luvru, British Museum) ne-a fascinat. Deşi drama războiului este clară şi vie în amintirea/memoria comună a tuturor, generaţiile postbelice nu vor înţelege niciodată cât de multe vieţi s-au jertfit pentru ţară. Asistând la diorama cu Războiul de Indepenţă al românilor, am simţit o umbră a nesiguranţei, curajului tremurat din vocile soldaţilor dar şi a speranţei, o umbră ce ne-a adăpostit pentru câteva momente sub aripa ei de amintiri.

Ziua trecea încet prin spectrul de gânduri şi zâmbete. În autocar, veselia copiilor de a cincea, ghiocei ce abia au scos capul la lumină, ne eclipsa încă o dată seriozitatea. Ei, nici chiar aşa..! După ce am vizitat Mitropolia, cu porumbeii ei sidefaţi şi aerul ce aproprie cerul de pământ, ne-am oprit în Parcul Carol. Acolo, până şi frunzele arămii au intrat în jocul nostru! Deşi am stat puţin, oprirea în parcul primitor şi auriu ne-a oferit încă un prilej de bucurie. Aerul rece şi bun ca dulceaţa de gutui a bunicii radia din parc şi se oglindea pe chipurile noastre de copii ai cerului şi pământului. Am jucat badminton chiar lângă Muzeul Industrial, pe care   n-am apucat să-l vedem. Dar acesta este încă un motiv să mai revenim în braţele deschise ale Bucureştiului.

În timp ce autocarul tremura încet, oftând la fiecare oprire, impresii şi gânduri de toamnă erau schimbate. Poşta gândurilor era foarte ocupată în ziua aceea se pare. Soarele, foarte zâmbitor, privea cu regret la jocul nostru.

Ziua aceea a fost magică. Parcă cerul ne-a zâmbit şi, luminos, a vegheat asupra noastră. Înapoi în autocar, aşteptând să ajungem acasă, perdelele roşiatice au fost trase şi somnul a poposit pe genele noastre visătoare. Soarele dispăruse demult, lăsând locul întunericului nestatornic. Autocarul purta o ceată de copii înstelaţi, liniştiţi, visând şi retraind acea zi.

 BIANCA MARIA ALECU, elevă, clasa a VIII-a B, Şcoala H.M. BERTHELOT

Profesori coordonatori: LILIANA POPESCU și ADRIANA NAE

UN ALT MOD DE A NE CUNOAŞTE ISTORIA

Activităţi extraşcolare la Şcoala „ANDREI MUREŞANU”

Anatole France spunea „Nu vă mândriţi cu predarea unui număr mare de cunoştinţe, stârniţi numai curiozitatea. Mulţumiţi-vă să deschideţi minţile, nu să le supraîncărcaţi. Puneţi în ele scânteia”. Prin activităţile extraşcolare pe care le-am organizat în acest an şcolar, am vrut într-adevăr să aprind flacăra în sufletul elevilor mei, cu ajutorul scânteiei patriotismului şi a mândriei că sunt români şi că s-au născut pe aceste meleaguri încărcate de istorie. Prin modelele de personalităţi istorice pe care le-am propus spre a le da viaţă cred că i-am determinat să adopte o atitudine şi anume aceea de a şti să fie personalitatea respectivă. Au învăţat să conlucreze unii cu ceilalţi într-un anumit context istoric. Aceste activităţi extraşcolare, dedicate aniversărilor româneşti, au fost o experienţă de reamintire, de reclădire, clipă de clipă, pas cu pas, a vremurilor pierdute în ninsori româneşti a slavei şi măreţiei de demult.    Prof. ELENA BENDIC, îndrumătoarea Cercului ,,Cultul Eroilor”

Pe data de 1 Decembrie am avut o activitate la istorie în care am jucat rolul lui Alexandru Ioan Cuza. Iată că vine şi ziua cea mare a scenetei, este rândul meu şi al Mihaelei să interpretăm rolul familiei Cuza.  Intrând pe uşă o zăresc pe doamna directoare, iar eu sunt copleşit de emoţii. Termin rolul cu bine şi emoţiile dispar. Mi-a plăcut foarte mult să joc acest rol şi sper să mai particip şi la alte activităţi! Robert ENACHE, Clasa a VIII-a A

Interes şi grijă pentru plai

Experienţa de a intra în rolul marilor personalităţi româneşti mi-a creat o bună impresie despre ceea ce au fost şi au reprezentat cei din trecutul nostru. Am rămas cu sufletul marcat şi zugrăvit cu bune impresii datorită înaintaşilor noştri care au reuşit să mă captiveze prin muncă, interes şi devotament. Şansa de a interacţiona cu trăirile, sentimentele, înfrângerile şi realizările acestor  monştri sacri ai trecutului românesc  îmi creează un orizont îndreptat către dreptate şi tenacitate, speranţă şi vie amintire.

Modul de viaţă al celor ce nu mai sunt printre noi nu era unul tocmai ușor, aceştia reuşind să înfrunte chiar şi cele mai aspre nedreptăţi ale timpului. Această luptă de care v-am vorbit nu ţine doar de lupta cu cei din jur ci şi de confruntarea cu ei însuşi, ieşind la iveală tot ce este mai bun din spatele măştii ce poartă denumirea de trup .

Mi-am dovedit până şi mie că nu strică şi că este o experienţă unică şi foarte frumoasă să te simţi un om important al timpului tău purtând straiele asemănătoare lor şi adoptând pentru moment atitudinea marilor personalităţi.  Mihaela NEAGU, Clasa a VIII-a A

Pentru mine, această experienţă de a putea interpreta una din marile personalităţi ale ţării noastre româneşti a însemnat ceva foarte frumos, faptul că puteam reprezenta pe cineva care a făcut mult bine poporului nostru.

Fiecare activitate ne-a ieşit foarte frumos, fiindcă cu toţii ne-am arătat interesul şi ne-am pregătit conştiincios. Desigur, nu ne-a ieşit perfect mereu, datorită emoţiilor ce s-au arătat uneori. Cel mai frumos rol a fost atunci când am interpretat-o pe însăşi regina Maria care a fost un mare talent, un mare destin, dorindu-şi enorm să poată face un bine. Starea de spirit pe care mi-a creat-o a fost una uimitoare, plăcut surprinsă de ceea ce poate spune şi gândi cineva, de coerenţa şi curajul de care a dat dovadă.

În viitor, sper să mai am parte de asemenea momente, fiindcă mi-au făcut şi îmi fac în continuare o deosebită plăcere . Diana STAICU, Clasa a VIII-a A

Consider că interpretarea rolului Sevastiţei Bălcescu a fost o activitate educativă. Am încercat să aduc un aer istoric personajului meu folosind şi o vestimentaţie adecvată. Am fost fascinată să aflu atâtea informaţii interesante despre una din familiile puternice ce au marcat istoria acestei ţări, dar şi a unui destin gigant al vieţii politice şi culturale româneşti numit Nicolae Bălcescu. Am călătorit în trecut şi am învăţat despre acest personaj feminin apoi, cu multă încredere, m-am întors în vremurile noastre prezentând o poveste de demult cadrelor didactice şi unor mici învăţăcei. Diana STANA, Clasa aVIII-a A

Când am jucat rolul Chiriţei la o activitate dedicată zilei de 24 Ianuarie, am trăit o experienţă plăcută în care mi-am descoperit talentul actoricesc pe care sper să-l mai folosesc de acum încolo . Am învăţat lucruri noi, având ocazia să joc rolul unui personaj satiric care reprezintă tipul femeii burgheze din sfârșitul secolului XIX, comicul acestui personaj accentuându-se şi prin vestimentaţia purtată, dar şi prin replicile amuzante adresate lui Guliţă, fiul mult iubit şi răsfăţat al Chiriţei. Consider că această activitate mi-a antrenat abilităţile creative şi mi-a făcut plăcere să fac parte din ea. Ioana MACSIM, Clasa aVIII-a A

Prilejul de a cunoaşte

În anul 2011, am luat parte la o serie de activităţi cu rol istoric pe care noi, elevii, le-am apreciat una câte una.

Parcă îmi şi aduc aminte cu câtă ambiţie ne învăţam rolurile pentru a fi siguri că totul va ieşi perfect sau cum ne frecam mâinile şi păşeam încet cu o oarecare teamă în sala unde avea loc activitatea, dar căpătând experienţă am învăţat împreună cu ceilalţi colegi şi doamna profesoară de istorie să ne stăpânim emoţiile şi să dăm tot ce avem mai bun în noi la fiecare activitate.

Noi, elevii, şi doamna de istorie ne uneam forţele şi împreună le aduceam zâmbetul pe buze şi bucuria în suflet tuturor celor ce ne priveau la acele activităţi.  Doamna de istorie era persoana de bază în acele activităţi având grijă de fiecare în parte şi încercând şi imposibilul pentru ca toţi să ieşim într-o postură bună. Pentru mine, aceste activităţi au fost un prilej de cunoaştere de care toţi cei prezenţi în public s-au bucurat şi ne-au felicitat rând pe rând pentru munca depusă.  Oana NEAGU, Clasa a VII-a

Exprimarea opiniei

Cu ocazia Zilei Armatei, doamna de istorie mi-a propus să particip la o activitate extraşcolară. Aveam de interpretat rolul mamei unui soldat. Am fost foarte încântată deoarece mie îmi place foarte mult să particip la astfel de activităţi. Din prima zi de când doamna ne-a anunţat, am început să învăţ rolul şi să-mi imaginez gesturile pe care trebuia să le fac. Nu am avut mult de spus, dar cuvintele au fost spuse din suflet şi am încercat să exprim toate sentimentele prin gesturi. Nu a fost perfect, dar cuvintele doamnei profesoare la terminarea scenetei, “Bravo!”, m-au făcut să mă simt o mică actriţă. Am participat la aproape toate activităţile realizate de doamna de istorie şi la fiecare m-am dus din propria iniţiativă şi m-am pregătit. Mi-a făcut o deosebită plăcere să particip şi sper că voi mai merge şi la alte activităţi. Oana MANOLESCU, Clasa a VII-a

Un rol de pomină                                                          

Mi-a fost oferit să joc rolul unui soldat cu ocazia Zilei Armatei. Mi-a fost dat rolul, un text liric pe care l-am învăţat şi l-am recitat. În rol era scrisă povestea unui bărbat care îşi părăseşte locul şi familia pentru a lupta alături de alţi soldaţi sub steagul României. Mi-a făcut mare plăcere să recit acest rol deoarece mereu mi-a plăcut să joc rolul soldaţilor, căci ei prezintă, probabil cea mai importantă calitate a unui om: patriotismul. Am jucat rolul fericit şi mi-am impresionat ascultătorii, costumat corespunzător şi de-abia aştept să mai joc astfel de roluri în viitor. Adrian MATEIU, Clasa aVII-a

       Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat rolul Elenei Alistar au fost diferite. În primul rând, a trebuit să interpretez o femeie puternică, dar sensibilă. Firea pe care a trebuit să o adopt a fost una realistă, deoarece a trebuit să înfrunt unele adevăruri în rol.

În al doilea rând, rolul a fost greu de interpretat, deoarece trebuia să fiu tristă, ba chiar să şi plâng. Însă am făcut faţă şi am primit multe aplauze.

În concluzie, rolul mi-a plăcut foarte mult, iar dacă se vor mai ivi astfel de oportunităţi voi participa cu mare drag. Daniela CRISTEA,  Clasa a VIII-a B

Sentimentele pe care le-am avut când am interpretat sceneta împreună cu colegii mei au fost de emoţie, deoarece a fost primul rol interpretat în faţa mai multor colegi şi mai ales în faţa profesorilor şi doamnei directoare. Vestimentaţia  a fost foarte frumoasă, rolul interpretat a fost de director de şcoală şi m-am simţit foarte emoţionată şi oarecum tulburată pentru că mă gândeam mereu dacă greşesc, dacă mă încurc. Toţi ochii parcă erau aţintiţi pe mine, îmi era teamă. Simţeam cum mă înmoi şi nu mai puteam să vorbesc bine. Activităţile extraşcolare au fost foarte bine organizate şi cu mare grijă. A fost foarte frumos deoarece profesorii veneau şi ne priveau şi păreau mândri de noi. Cu ajutorul acestor activităţi, noi, ca elevi, mai învăţăm ceva în plus. Catalina DAVID, Clasa a VIII-a B

Sentimentele pe care le-am avut atunci când am interpretat sceneta de pe 24 Ianuarie, au fost de emoţie deoarece a fost primul rol pe care l-am interpretat în faţa mai multor colegi, profesori şi mai ales a doamnei directoare. Rolul meu a fost de povestitor, a trebuit să prezint pe toată durata întâmplările dintre un director şi un profesor care le preda elevilor. Vestimentaţia a fost uniforma şcolii mele. A fost un sentiment plăcut, mai ales că cei care au participat la realizarea activității au fost apreciaţi cum se cuvine. Pe lângă această activitate, am mai participat şi la altele, recitând poezii sau citind diverse materiale referitoare la tema propusă, precum şi în concurs. Voi mai participa cu mare plăcere şi la alte activităţi organizate de doamna noastră profesoară de acum încolo. Andreea COVACI, Clasa a VIII-a B

Am participat la mai toate activităţile extrașcolare de la istorie şi de fiecare dată cu plăcere. Sunt plăcut impresionată de implicarea elevilor … destul de numeroşi. Eu am trăit sentimente intense, puternice, emoții, dar totodată interpretările au fost apreciate şi aplaudate. Munca depusă s-a văzut. Deşi sfioşi şi chiar timizi … am fost acolo, dedicându-ne trup şi suflet. Ultima activitate a fost pe 24 Ianuarie, ziua Micii Uniri. După părerea mea, a fost cea mai reuşită. Am participat la un concurs în care am avut întrebări legate de această Unire. Plini de entuziasm şi spontani, am creat acea atmosferă de demult … parcă ne-am întors în trecut , pe vremea când s-a petrecut acest eveniment. Am avut ocazia să învăţăm lucruri legate de istoria ţării în care trăim şi de care suntem mândri, România.  Gabriela Vica, Clasa a VIII-a B

Pe data de 1 Decembrie, la activitatea de istorie, am avut onoarea de a interpreta un mare personaj istoric, regele Ferdinand. A fost o experienţă unică, desigur,  plină de emoţie. Am fost plăcut surprins de istorisirea domnului colonel Chiper despre Primul Război Mondial. Mi-aş dori ca această experienţă să se repete !  Mircea Nicolae, Clasa a VIII-a A


ZIUA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI SĂRBĂTORITĂ
LA COLEGIUL NAŢIONAL „MIHAI VITEAZUL”, PLOIEŞTI
decembrie 2011

Mulţi conaţionali nu îşi amintesc că 1 Decembrie este ziua românilor aflaţi în ţară sau în străinătate, ZIUA ROMÂNIEI. Pentru ei este doar o zi de relaxare, fără obligaţii. În alte cazuri se ştie semnificaţia, dar nu şi rădăcina evenimentelor care au făcut din această zi simbolul naţional. Bătrânii, cu fruntea brăzdată de timp, îşi amintesc că au fost vremuri când plăteai scump intonarea cântecelor „Deşteaptă-te române!”, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii!” sau închinau un gând anului 1918 (un an cât un veac), când visul secular al lui Mihai Viteazul s-a împlinit, provinciile înstrăinate pe nedrept s-au adăugat, prin propria voinţă, Regatului României. Redăm câteva cuvinte rostite de eleva Bogdana Banciu din clasa a X-a M5 la începutul comemorării Zilei Naţionale a României: „În conştiinţa naţională, 1 Decembrie 1918 simbolizează momentul în care întreaga românime devenea stăpână absolută, recunoscută de celelalte state ale lumii, peste moştenirea lăsată de bunicii şi străbunicii acestor pământuri. Românii erau în sfârşit la ei acasă, erau singurii care-şi hotărau destinele şi locul în istorie”.

A devenit o adevărată tradiţie a C.N. „Mihai Viteazul” să sărbătorească momentele cu mare încărcătură sufletească şi patriotică din istoria atât de zbuciumată a poporului nostru. Sala de festivităţi a liceului se umple până la refuz cu membrii Cercului de istorie „Cultul Eroilor”, lângă ei fiind elevi, profesori şi personalităţi marcante ale oraşului (membri ai Fundaţiei Oamenilor de Ştiinţă din Prahova, ai „Cultului Eroilor”, Cercului Militar, cadre didactice de la universităţile locale, inspectori şcolari, membri ai unor fundaţii şi societăţi culturale, istorici şi muzeografi de la Muzeul de Istorie şi Arheologie, arhivişti, preoţi etc.). Efervescenţa participanţilor este, de fiecare dată, extraordinară: nimic declamativ, convenţional sau căutat. Copiii îşi exprimă propriile sentimente şi cântă împreună cu minicorul liceului Imnul de stat, „Noi suntem români”, „Hora Unirii” şi alte melodii patriotice adecvate momentului istoric comemorat. Sunt de remarcat profesorii şi ofiţerii vârstnici care intonează Imnul cu mâna dreaptă aşezată pe inimă, dar şi „cei mici” – elevi din clasele a V-a sau a VI-a, care privesc totul cu o sfielnică îndrăzneală, fremătând în aşteptarea momentului când îşi vor rosti cuvântul privind înainte, parcă spre un viitor dorit.

            Este dificil să comentez eu, ca profesor moderator, desfăşurarea întregii activităţi pentru că de fiecare dată trebuie găsită o altă formulă, o altă tematică, ieşind din obişnuita relatare cronologică. În acest sfârşit de noiembrie, ne-am îndreptat atenţia spre românii care, celebri sau mai puţin ştiuţi, aflaţi acasă, dar şi în străinătate, au devenit un exemplu şi un reper de românism făcând servicii deosebite ţării. Aceasta pentru că puterea de a dăinui a unui popor prin istorii nu o constituie banii, ci constă în cultivarea „sfintei grădini” a limbii sale, a valorilor poeziei sale şi ale tuturor artelor sale, în capodoperele şi monumentele sale culturale, pe care le lasă moştenire urmaşilor şi, astfel, întregii umanităţi.

            Pentru a rememora nume şi fapte, am pornit de la cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae: „Naţionalism este conştiinţa că aparţii cutărui grup etnic, iubirea acelui grup şi activizarea acestei iubiri în slujba binelui lui. (…) Modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală (…) este Ortodoxia. Ortodoxia e ochiul prin care priveşte românul spre cer şi plin de lumina de acolo şi-l întoarce spre lume, conducându-se după el în atitudine şi paşii săi”. Cu adevărat, ortodoxia ne-a ţinut ca neam unitar şi deosebit, cu un rol important între popoarele din Orient şi Occident, un adevărat centru având rol apărător pentru Estul şi Vestul european.  

            Pe peretele mare şi alb al sălii, de parcă eroii ţării au înviat, este rulat un film de 20 de minute, realizat de două eleve din cls. a X-a M5 (Cristina Pătraşcu şi Bogdana Banciu) în care marile personalităţi istorice ale românilor ( Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, C-tin Brâncoveanu, Al.I. Cuza, Carol I, Ferdinand Întregitorul etc.) se perindă ca nişte icoane (după cum se exprimă una dintre autoare). În multe secvenţe simţi atmosfera timpului, spiritul de român îţi umple sufletul, asculţi versuri care-ţi trezesc amintiri ştiute: „Nu săbii făcură Unirea, ci inimi…”. Este rândul Claudiei Vâjiac din cls. a XI-a F2 să deruleze un alt film cuprinzând un număr impresionant de imagini reprezentând oameni de ştiinţă şi de cultură care de-a lungul vremii, şi-au definitivat cunoştinţele, au realizat invenţii şi au făcut descoperiri de care se bucură întreaga umanitate, au făcut cunoscută România peste hotare. În acelaşi timp se aud, ca din depărtare, acordurile „Rapsodiei române” şi ale naiului lui Gheorghe Zamfir, care vor însoţi întreaga acţiune.

            Îi văd pe copii strângând în mână un petic de hârtie. Toţi vor să prezinte pe câte un român ilustru care i-a inspirat şi servit drept reper. „Vreau să vorbesc despre un ploieştean: Nichita Stănescu” – se aude o voce emoţionată. Urmează, într-o ordine relativ cronologică sau zonală, redarea pe scurt a activităţii lui Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu, Şcoala Ardeleană, călători români în Africa, Marta Bibescu, Emil Racoviţă, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Panait Istrati, Grigore Moisil, Petrache Poenaru, N.C.Paulescu, Henri Coandă, Ştefan Odobreja, Panait Istrati, Ana Aslan, Nicolae Simache, Ioan Grigorescu, Liviu Rebreanu, C-tin Brâncuşi şi mulţi alţii. Am fost impresionată de cunoştinţele elevilor şi de dorinţa lor de a face cunoscut celorlalţi personajul ales cu care încercau să se identifice. Sunt de menţionat: Emma Stăiculescu, Simona Neagu, Roxana Antimiu, Luiza Şulţ, Francisca Doru, Diana Badea, George Vintilă, Larisa Iacob, Francesca Coţovanu, Diana Slate, Andreea Badea, Alina Mihalache, Cristina Vasile, Raluca Iliescu, Andreea Ionescu, Ştefania Ionescu, Laura Damaschin (este şi fotografa simpozioanelor de istorie).

            Cel mai celebru este însă „românul”. De ce nu Păcală? De pe un rând se ridică un elev purtând căciulă pe o ureche şi cămaşă albă: „Mă numesc Păcală…Păcală Vlad”. Este un moment neaşteptat. Se zâmbeşte, apoi toată lumea ascultă cu multă atenţie. „Unii l-ar descrie pe Păcală ca fiind neadaptat, naiv, dar eu sunt de părere că acesta, ca şi poporul nostru, a dat şi continuă să dea dovadă de o inteligenţă fină, ascunsă sub o aparenţă modestă şi are o imaginaţie surprinzătoare. (…) Păcală este multiplicat în noi toţi. El simbolizează dorinţa noastră de a lua atitudine. Reprezintă chintesenţa inteligenţei şi a spiritului justiţiar al românului. Este românul neaoş, iubitor de viaţă, de dragoste, de tradiţii şi de familie. Este un om al pământului şi nu rătăcit în lumea românească”.

            Aplauze pentru corul liceului, pentru filme, pentru domnitorii noştri, pentru personalităţile care ne fac cinste…aplauze pentru noi toţi! O elevă îmi şopteşte mândră: „La mulţi ani, române!”

 Prof. EMILIA LUCHIAN

 UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE  ANIVERSATĂ ÎN ȘCOLILE DIN MIZIL

Tradiția aniversării Unirii Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, la 24 Ianuarie, în școlile din orașul Mizil a fost continuată și anul acesta.  Astfel, elevii și cadrele didactice ale Școlii Nr. 1–director prof. Nițu Luminița–au primit vizita unei delegații de foști combatanți din armata română, compusă din prof.col. [rtr] Chiper Constantin-vicepreședintele Asociației Naționale „Cultul Eroilor” din România și președintele Asociației Județene „Cultul Eroilor” Prahova, lt. col. (r) Cristea Ion, președintele filialei Mizil, col. (r) Mărculescu Victor,  președintele Organizației cadrelor militare în rezervă și retragere „Aurel Vlaicu” filiala Mizil, plt .maj. (r) Grigore Eugen, vicepreșe-dinte al Organizației C.M.R.R. și secretar al filialei „Cultul Eroilor” și reprezentanta presei locale-„POȘTALIONUL”-dna. Negoiță Gabriela. Activitatea a început prin intonarea Imnului de Stat al României și Imnului „Cultului Eroilor” de către cei prezenți, continuând cu un discurs susținut de dl. Chiper Constantin. Vorbitorul a evocat pe larg evenimentele petrecute în ianuarie 1859, când col. Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor în ambele țări, astfel efectuându-se Unirea Principtelor Unite. Subliniind importanța evenimetului, vorbitorul a reamintit asistenței că Bucureștiul a devenit capitala noului stat ROMÂNIA, iar steagul tricolor, drapelul țării. Elevii:Trandafir Ioana, Mareș Teodora, Mihalache Ruxandra, Vlad Alexandra, Gherghe Emilia, Vasile Alexandru și Divoiu Aniela, membri ai Cercului „Cultul Eroilor” din școală, îndrumătorul cercului prof. Oprea Daniela, au evocat secvențe din anii 1848-1859, marcând principalele evenimente care au avut loc în acea perioadă de timp. Am remarcat prezența la această instructivă activitate a membrilor Cercului „Cultul Eroilor” de la Școala Nr. 3 „Sf. Maria”. „Hora Unirii”, în care s-au prins toți participanții, a fost finalul acestui important eveniment. Sala de festivități a Liceului Teoretic „Grigore Tocilescu”, director prof. Minea Victor, a fost gazda primitoare a unei frumoase și educative manifestări culturale, la care a participat o asistență formată din elevi și cadre didactice ale prodigioasei instituții, delegația militară a foștilor combatanți, doamnele Tudorache Nicoleta și Camelia Toma-Biblioteca Orașenească-și domnișoara Stoica Mirela, coordonator la Centrul „Europe Direct”. Imnul de Stat al României a fost momentul deschiderii activității omagiale, dedicate acestui important eveniment, Unirea Principatelor Române. În continuarea programului, versuri ale marilor poeți români Vasile Alecsandri, George Coșbuc și Nichita Stănescu au fost declamate de elevii Cergău Christina, Sălcianu Andreea, Paraschiv Andreea, Coman Laura, Petrescu Ariadna și Cătălin Mădălina, membri ai Cercului „Cultul Eroilor” din liceu, președinte, prof. de istorie Șerban Laura, în care se regăseau principalele momente ale evenimentelor petrecute la mijlocul secolului XIX. „Hora Unirii” a încheiat manifestarea cultural-istorică, iar aplauzele au răsplătit pe merit pe protagoniști! Și în cadrul Centrului Cultural „Adrian Păunescu”, Ziua Unirii a fost omagiată de elevii școlilor generale și ai LiceuluiTeoretic „Grigore Tocilescu”, printr-un program cultural artistic. În deschidere, profesorul de istorie Șoldea Viorel, vicepreședinte al filialei Mizil „Cultul Eroilor” a rostit o alocuțiune în care a evocat actul istoric din anul 1859-Unirea Principatelor Române-asfel făurindu-se noul stat ROMÂNIA. Programul cultural artistic susținut de elevi și ansamblul de dansuri populare al centrului, au reușit să smulgă ropote de aplauze binemeritate din partea spectatorilor aflați în sala de festivități arhiplină! Omagierea Unirii la instituțiile de învățământ din oraș a prilejuit și evidențierea lui Al.I. Cuza care rămâne înscris cu litere de aur în cartea istoriei poporului român, alături de numele marilor voievozi și conducători ai lui.

Plt. Maj. (r) EUGEN GRIGORE


MIHAI  EMINESCU  despre  Basarabia

„ÎN SFÎRȘIT VEDEM LIMPEDE...

Fiece popor și fiece epocă stă pe umerii vremurilor trecute.”Mihai Eminescu, „Fragmentarium”. 

Î n sfîrșit vedem limpede. Generalul Ignatieff a propus guvernului nostru retrocedarea Basarabiei în schimbul a nu știu căror petice de pămînt de preste Dunăre. România este singurul stat care azi e în primejdie de a fi dezmembrată de chiar aliatul ei, după ce au încheiat cu el o convenție prin care i se garantează integritatea teritoriului. România vede zburînd ca pleava în vînt asigurările unei convenții a cărei iscălituri sînt încă umede și pe care a încheiat-o c-o împărăție mare, pe a cărei cuvînt se credea în drept să se întemeieze.

Și ce zice Austria la aceasta, Austria, pentru care gurile Dunării sînt o condiție de existență mai mult decît poate pentru noi? După cît auzim, ea nu are nimic de zis daca i se asigurează neutralitatea întregei Dunări de Jos.

Dar cum să se asigure această neutralitate? Printr-un tratat? Ridicol! Tratările se scriu astăzi pentru ca să fie călcate de-a doua zi.

Dar cu ce drept pretinde Rusia bucata noastră de Basarabie, pe care am căpătat-o înapoi, drept din dreptul nostru și pămînt din pămîntul nostru? Pe cuvîntul cum că onoarea Rusiei cere ca să se ia o bucată din România. Va să zică onoarea Rusiei cere ca să se ia pe nedrept o bucată din România și aceeași onoare nu cere respectarea convenției iscălită de ieri. Ciudată onoare într-adevăr !

Și pe ce se-ntemeiază acest point dhon[n]eur?

Fost-au Basarabia cucerită cu sabia? Nu. Prin Tratatul de București de la 1812 s-a făcut această cesiune, nu ca preț al păcii, căci Turcia n-avea nevoie de pace, ci tocmai Rusia.

Napoleon era asupra intrării în Rusia și trupele rusești se-ntorceau în marș forțat, în ruptul capului, luînd fața pămîntului românesc pe tălpile lor.

Cine i-a văzut întorcîndu-se, căzînd pe drumurile țării de osteneală, nu putea zice că aceasta era o armie învingătoare, nici nu putea crede că peste curînd succesele acelei armii aveau a-i cîștiga o provincie. Se știe că diplomația engleză, împreună cu vînzarea beiului grec Moruzi, a fost cauza cesiunii Basarabiei.

Beiul grec și-au pierdut capul. Anglia e pedepsită abia astăzi. Și cînd Moldova au căpătat îndărăt o parte din pămîntul ce pe nedrept i se luase, atunci s-a atins onoarea Rusiei și acea onoare cere ca să se ia îndărăt de la noi ceea ce pe nedrept ni se luase?

Căci prin ce păcătuise Țările românești Rusiei? Nu le-am hrănit într-atîtea rînduri oștirile, nu erau țările noastre adăpostul lor, doveditu-ne-am vreodată dușmani ai ei? Într-adevăr nu găsim cuvinte pentru a califica această pretențiune, necum împlinirea ei. Oare puterea cea mare a Rusiei i-ar da dreptul de a-și bate joc de lume, de noi, de ea însăși?

Pe cîtă vreme presa rusească comitea necuviința — căci altfel n-o putem numi — de a vorbi despre reluarea Basarabiei, pe atîta vreme am ignorat glasul unei prese care știam prea bine că n-are nici o însemnătate și este liberă a se ocupa în mod platonic de toate cestiunile pe cari le permite poliția de a fi discutate, fără de a-i crește cuiva prin aceasta peri albi.

Dar astăzi nu mai este presa rusească care vorbește, ci guvernul, care acolo este tot.

Astfel dar am pierdut 15000 de oameni și cîteva zeci de milioane cheltuieli de război, am ajutat pe ,,mandatarul Europei" în îndeplinirea sacrei sale misiuni, pentru ca la urmă tot noi să fim cu pagubă, tot noi să plătim războiul Rusiei cu pierderea unei provinții?

Pînă acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sînt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvînt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe cînd Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pămînt drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și pînă în veacul al nouăsprezecelea.

Mandatarul Europei vine să mîntuie popoarele creștine de sub jugul turcesc și începe prin a-și anexa o parte a unui pămînt stăpînit de creștini, în care nu-i vorba de jug turcesc? Ciudată mîntuire într-adevăr.

Cuvîntul nostru este: De bunăvoie niciodată, cu sila și mai puțin.

Într-unul din numerii trecuți am înregistrat zgomotul că în Basarabia s-ar fi luat deja măsuri administrative din partea Rusiei, care trec dincolo de marginile convenției încheiate. Cerem lămurire guvernului. Convenția nu trebuie să rămîie literă moartă și orice trecere peste ea trebuie respinsă în orice moment. Nu e permis nimănui a fi stăpîn în casa noastră decît în marginele în care noi îi dăm ospeție. Daca nația românească ar fi silită să piardă o luptă, va pierde-o, dar nimeni, fie acela oricine, să n-aibă dreptul a zice c-am suferit cu supunere orice măsură i-a trecut prin minte să ne impună.

Dar toate acestea sînt considerațiuni făcute față cu o eventualitate asupra căreia stăruim a fi în îndoială.

Oricît de mulți oameni răi s-ar găsi în această țară, nu se găsește nici unul care ar cuteza să puie numele său sub o învoială prin care am fi lipsiți de o parte din vatra strămoșilor noștri. Guvernul rusesc a putut să facă o încercare, a trebuit însă să se încredințeze că în zadar a făcut-o.

Mai departe nu va merge !               

Noi nu pretindem, chiar nu cerem nimic de la puternicul nostru aliat; atît însă și numai atît. Voim să păstrăm bune relațiuni cu vecinii.

Ei bine! Rusia nu se va face vinovată de o faptă care ar fi pentru dînsa o vecinică pată în ochii lumei; ea nu va lua ce noi nu voim să dăm.

MIHAI EMINESCU, articol publicat în ziarul ,,T I M P U L", 25 ianuarie 1878;


VALURI NIMICITOARE SE NĂPUSTEAU ASUPRA PLOIEȘTIULUI  
  Doar dacă ne amintim, putem înțelege.Edward Morgan Forster

În timp ce duceau lupte grele în stepa calmucă, în Caucaz și Kuban, sau în zona Crimeei, ostașii români primeau de acasă, de la părinți, soții sau copii, vești îngrijorătoare: asupra Ploieștiului și a Prahovei se abăteau adevărate Valuri Nimicitoare

Ploieștiul, prin rafinăriile sale, a devenit, cu mult înainte de 1941, un obiectiv extrem de important pentru puterile europene, datorită resurselor strategice în materie de combustibili.

Nu numai pentru Germania și statele Axei, dar şi pentru Puterile Aliate, la început pentru URSS, Marea Britanie şi Franţa, apoi şi pentru SUA, problema petrolului românesc a căpătat o semnificaţie aparte. Se disting în acest sens preparativele franco-britanice din anii 1939-1940  pentru distrugerea zonei petrolifere în caz de atac german, deconspirate și anihilate.

Încă de la început, strategii militari britanici au desemnat complexul prahovean ca fiind un obiectiv care merita întreaga atenție. Acțiunile defensive ale britanicilor din Grecia și de pe insula Creta au fost întreprinse și în ideea păstrării lor ca baze de unde să lanseze atacuri ale bobmbardierelor împotriva Ploieștiului. La 28 aprilie 1941, ministrul britanic Sir Reginald Hoare  propunea efectuarea unor raiduri aeriene asupra Ploieștiului, pornind din Grecia ori Turcia.

La 19 august 1939, Stalin începea mobilizarea secretă a Armatei Roșii. O direcție importantă vizată de planurile strategilor sovietici era cea sudică. Hotărârea de înființare a Frontului Sudic a fost  afirmată de Stalin la 21 iunie 1941, dar întreaga pregătire necesară se desfășurase cu mult mai înainte, acesta fiind înființat pentru atacarea României în scopul cuceririi zăcămintelor de petrol de la Ploiești. O componentă importantă era aviația de bombardament, mai exact Divizia 81 bombardiere de mare înălțime Spetnaz. Această divizie era subordonată direct Cartierului General al Comandamentului General, personal lui Stalin.

Planurile politicienilor și  strategilor militari au fost puse în curând în practică, astfel încât deasupra Ploieștiului au apărut primele bombardiere. Divizia 81 de sub comanda lui Golovanov a bombardat în 1941 doar patru ținte strategice: Berlinul, Konigsbergul, Danzigul și Ploieștiul (zece raiduri în perioada iunie-septembrie). Și, conform declarațiilor oficiale difuzate de sovietici, împotriva instalațiilor petroliere au fost folosiți și parașutiștii, pentru a sabota infrastructura petrolieră (27 iunie 1941).

Apoi au urmat americanii, prima oară la 12 iunie 1942, prin detașamentul HALPRO (aceasta fiind totodată și prima misiune de bombardament strategic executată de americani în al Doilea Război Mondial, Ploieștiul beneficiind de prioritate în fața Japoniei),urmațiapoi și de britanici.

La Conferința de la Casablanca (ianuarie 1943), președintele american F.D. Roosevelt, primul- ministru britanic W. Churchill și Comitetul Unificat al Șefilor de State Majore au convenit asupra viitoarelor operații ale forțelor americane și brita-nice, Ploieștiul fiind inclus printre ,,cele șase misiuni principale ale ofensivei aeriene anglo-americane”. Cu acest prilej a fost aprobată și operația aeriană americană ,,Tidal Wave” (în traducere liberă val de pasiune/entuziasm sau indignare) de bombardare și distrugere a zonei petrolifere Ploiești-Prahova, care avea să fie cea mai lungă misiune aeriană a războiului executată într-un singur raid (ca durată-11 ore și 16 minute și ca distanță de zbor-3500 km).

Operațiunea  ,,Tidal Wave” a avut loc la 1 august 1943 și prin ea se încerca distrugerea celor 9 rafinării din jurul Ploieștiului. Bombardamentul a fost executat la o altitudine extrem de redusă, 100-150 m, uriașele bombardiere părând că se târăsc pe acoperișurile caselor ori șerpuiesc printre coșurile și furnalele zonelor industriale. Americanii au pierdut 53 de aparate (din 178) și 660 aviatori (din 1751), fiind cea mai mare pierdere din istoria aviației americane într-o singură misiune (a fost denumită ,,Duminica Neagră”), aceasta dovedind nu doar devotamentul celor care apărau antiaerian zona ci și hotărârea atacatorilor de a distruge cu orice preț instalațiile petroliere (,,Principalul este acum ca bombele să fie largate deasupra ţintelor. Problema întoarcerii noastre este, astăzi, secundară”, afirma un participant la raid.)

După misiune s-au acordat 5 decorații  ,,Congressional  Medal of  Honor” (cea mai înaltă decorație militară americană acordată pentru fapte de arme excepționale),  cele mai multe din istoria aviației americane acordate pentru o singură misiune.

Bombardierele americane au lansat în 1943 asupra zonei Ploiești un adevărat ,,covor de bombe”: 1275 bombe explo-zive și 525 bombe incendiare, producând moartea a 121 de persoane, rănirea a 190 și distrugerea sau avarierea a 356 de imobile particulare. 

Aproape toate localitățile de pe traiectul de zbor au fost mitraliate, cu precădere Moreni și Sinaia.

În anul următor, însă, avioanele inamice s-au abătut asupra Prahovei cu adevărat în valuri: ziua americanii, noaptea englezii. Și, pentru eficientizarea loviturilor, s-a folosit și sistemul Shuttle bombing,în cadrul operațiunii Frantic (Aceasta se numise inițial Frantic Joe, însă, ulterior, numele a rămas doar Frantic, pentru a nu se interpreta că acel ,,Nebun Joe” vine de la Iosif Vissarionovici Stalin.) Pentru România această operațiune a cuprins o serie de șapte misiuni. Avioanele decolau din Marea Britanie și Italia, bombardau țintele și își continuau zborul spre aerodromuri din Ucraina. Apoi făceau cale-ntorasă, evident cu bombadamentele de rigoare.

Conform datelor pe care le-am găsit în diferite lucrări aparținând unor autori precum Marian Chirulescu, cel care a coordonat Istoria Ploieștiului în date, Aurel Pentelescu (Bombardamentele aeriene anglo-americane asupra teritoriului României în perioada aprilie-august 1944) dar și din diferite surse americane și britanice,  numai în perioada aprilie-august 1944, asupra României au avut loc 50 de raiduri ale aviaţiei americane şi britanice, cu 83 de atacuri asupra obiectivelor de pe teritoriul României (cea mai vizată zonă fiind, evident, Ploieşti-Prahova), din care 67 atacuri de zi şi 16 atacuri de noapte. Pe luni calendaristice şi tipuri de acţiuni aeriene,  în 1944 situaţia se prezintă în felul următor:

1. Raiduri: aprilie–7; mai–9; iunie–11; iulie–12; august–11; Total: 50.

2. Atacuri: aprilie–11; mai–15; iunie–22; iulie–18; august–17; Total: 83, din care:

a). Atacuri de zi: aprilie–10; mai–11; iunie–18; iulie–14; august–14; Total: 67.

b) Atacuri de noapte: aprilie–1; mai–4; iunie–4; iulie–4; august–3; Total: 16.

Aceste cifre scot în evidenţă faptul că cea mai mare intensitate a bombardamentelor a fost atinsă în cursul lunii iunie 1944 - poate nu este întâmplător, ţinând cont de începutul operaţiunii ,,Overlord” – dar şi menţinerea, relativ constantă, a numărului de atacuri de zi şi de noapte, cu o medie de aproximativ un atac la două zile calendaristice.

Dar nu doar bobmbardamentele au exasperat populația și militarii din Zona Ploieștiului. Teama permanentă de un nou raid era exacerbată de mulțimea alarmelor false ori de antrenamentele desfășurate la cele mai neașteptate ore din zi și din noapte, la lumina soarelui sau a reflectoarelor, astfel că, uneori, când se declanșa alarma reală, populația credea că este vorba de un nou antrenament. La toate acestea se adăuga pe lângă stresul produs de agasanta obligație de a respecta permanent măsurile de camuflaj și lipsa adăposturilor. Guvernul român lansase o campanie propagandistică intensă, în vederea popularizării mijloacelor de protecţie şi apărare în faţa atacurilor aeriene, însă această campanie s-a dovedit total insuficientă şi nu a fost urmată de măsuri practice, ca de exemplu construirea unui număr suficient de mare de adăposturi antiaeriene, care să permită refugierea unei cât mai mari părţi a populaţiei în faţa atacurilor aviaţiei inamice. Starea de nepregătire a fost amplificată şi mai mult de convingerea populaţiei (și chiar a unor oficialități precum generalul Constantin Sănătescu sau Mihai Antonescu)  că anglo-americanii vor cruţa, pe cât posibil, România, convingere care izvora din sentimentele de prietenie şi solidaritate nutrite faţă de Anglia şi S.U.A. şi ostilitatea făţişă şi nedisimulată față de cel de-al III-lea Reich. Astfel se explică, în mare măsură,  starea de şoc şi consternarea generală a opiniei publice provocate de către declanşarea ofensivei aeriene aliate, reflectate îndeosebi în luările de poziţie ale intelectualităţii şi presei.

Presiunea, teama continuă că avioanele aveau să apară în orice moment, îi făceau pe oameni să exclame: ,,nu mai vin ăia odată, ca să scăpăm de ei?” Și au venit, dar nu doar o dată. În vara anului 1944 aproape o treime din oraș a fost dărâmată, cu toate implicațiile: morți, răniți, pierderi materiale, sinistrați. Nu doar rafinăriile erau lovite, au fost numeroase cazuri în care au fost bombardate obiective fără importanţă militară sau economică, mai ales cartiere de locuinţe, iar aviaţia de vânătoare americană a mitraliat trenurile de călători ori vehiculele aflate pe drumuri. Bisericile au intrat și ele pe listă și nu doar cele aflate în apropierea ,,țintelor”, așa cum era Biserica „Sf. Sava” din strada Bărcănești, ci și unele aflate departe de obiectivele vizate, precum Biserica „Buna Vestire” din satul Valea Popii. Astfel, au fost distruse până la temelie bisericile ploieștene „Sf. Nicolae –Vechi”, „Sf. Gheorghe-Nou”, „Sf. Ecaterina”, „Sf. Ştefan”, „Sf. Ilie” sau parţial „Sf. Gheorghe –Vechi”, „Sf. Vineri”, „Sf. Voievozi”, „Sf. Pantelimon”, „Buna Vestire”, „Sf. Dumitru”, „Sf. Filofteia”, Mânăstirea Ghighiu ş.a. 

Se cuvine, de aceea, să  menţionăm faptul că, în afara scopurilor economice, politice şi militare, loviturile aeriene executate de aviaţia aliată au urmărit intimidarea şi demoralizarea populaţiei civile dar și a soldaților de pe front. Bombardamentele au avut ca urmare 8.989 de imobile și  100 de edificii publice distruse, 800 de persoane ucise, 750 de răniţi şi 23.000 de sinistraţi și evacuarea a peste 80 la sută din populaţia oraşului Ploieşti. Astfel, au fost avariate grav, printre altele, Primăria, Palatul Justiției, Halele Centrale, Gara de Nord, Gara de Sud, Cercul Teritorial de Recrutare, Spitalele ,,Schuller”, ,,Movila” și ,,Boldescu”, Şcoala Normală de Fete, localul Liceului „Despina Doamna”, Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel”, Liceul Industrial de Băieţi, Chestura Poliţiei, Camera Agricolă, Administraţia Financiară, Hotel ,,Europa”, Restaurantul ,,Berbec”.  Pe întregul teritoriu al României s-au înregistrat 7693 morţi, 7809 răniţi şi cca 30.000 imobile distruse sau avariate, pagube de 991.000 lei la instalaţiile gospodăriei comunale şi altele de peste 92.000.000 lei la reţelele comunale de servicii.    

Oficial, bombardarea zonelor civile a fost pusă pe seama vântului, care ar fi împrăștiat bombele. Nu trebuie să uităm însă că Churchill acceptase, iar Mareșalul Aerului, Sir Arthur Harris,  comandantul Royal Air Force, dezvoltase și executase cu o deosebită cruzime doctrina ,,covoarelor de bombe”, prin care se urmărea lovirea țintelor și populației civile. Sir Arthur, cel care a planificat și operaţiunea denumită sugestiv ,,Gomorra” sau ,,distrugeţi Hamburgul”, din iulie-august 1943 a devenit ulterior, din gloriosul ,,Bomber” Harris, disprețuitul ,,Butcher” Harris (,,Măcelarul” Harris). De altfel, Comandamentul Britanic de Bombardament, care fusese adulat de britanici, a devenit mai târziu ținta criticilor și a disprețului public. Spre deosebire de piloții americani care au fost decorați, totuși, pentru merite de război, Comandamentului de Bombardament britanic nu i-a fost acordată la sfârșit nicio decorație. În discursul dedicat victoriei în război, Sir Winston Churchill a omis să le aducă piloților de pe bombardierele britanice vreun omagiu iar în ianuarie 1946 Sir Arthur ,,Butcher” Harris nu a mai fost nominalizat pe lista cu onoruri de război. Tidal Wave, Valurile de Entuziasm ale anglo-americanilor s-au transformat într-un Val de Indignare, nu doar al celor care au suferit ororile acelor bombardamente, ci al multor europeni, care au înțeles că bombardarea fără discernământ a obiectivelor civile este un act de barbarie.

Acasă, prahovenii suportau cu stoicism valurile necruțătoare, cu gândul la copiii, soții sau părinții lor care luptau pe front. Dar veștile sosite de acolo nu erau de loc mai bune, adâncind și mai mult suferințele mamelor, soțiilor și copiilor de acasă: armata pierdea tot mai mult teren și, mai ales, oameni.  

De România se apropia un alt val nimicitor!

Col. (r) PETREA CUJBĂ

 

PRIMA RĂPIRE A BASARABIEI 

Am ştiut noi toţi, cel de sus ca şi cel de jos – afară de câteva uscături trândave, care se laudă cu stearpa lor mărire, – cel bogat ca şi cel sărac, cel cu învăţătură din carte şi cel cu înţelepciune din viaţă, am ştiut să ni arătăm, cuviincios şi liniştit, dar hotărât şi puternic, jalea pentru că, acuma o sută de ani, rusul, biruitor asupra turcului, a rupt şi a tras la dânsul jumătate din vechea noastră Moldovă.

Nicolae Iorga despre răpirea Basarabiei. (În Cuvântarea ţinută în Bucureşti,  la 16 mai 1912 cu „prilejul”  centenarului pierderii Basarabiei

Teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut parte din Principatul Moldova, înfiinţat în anul 1359, sub conducerea voievodului Bogdan I din Maramureş, care a unit şi condus grupul său de ostaşi cu oştile boierilor moldoveni, alungând de la Baia, pe urmaşii lui Dragoş (fiul Sas şi nepotul Balc).

Mircea cel Bătrân, voievodul Tării Româneşti-Muntenia, şi-a extins stăpânirea asupra Dobrogei şisudului teritoriului dintre Prut şi Nistru (1403), căruia i-a dat numele de Basarabia (denumirea vine de la dinastia Basarabilor).

 Prima dezmembrare a Moldovei au făcut-o austriecii în 1775, când au ocupat partea de nord, numită şi Ţara de Sus. Austriecii i-au dat denumirea de Bucovina.

A urmat la data de 16/28 mai 1812,  furtul săvârşit de către Imperiul ţarist, sprijinit de Imperiul Otoman a teritoriului dintre Prut şi Nistru, căruia i-a extins denumirea de Basarabia, pentru a induce în eroare românii din aceste pământuri străvechi româneşti.

Neamul românesc trăieşte pe aceleaşi locuri, unde încă înainte de Iisus Hristos au fost strămoşii noştri geţii şi dacii, care au fost cuceriţi de romani după războaiele din anii 101-102 şi 105-106. Istoriografia românească şi universală ne dezvăluie faptul că daco-romanii au rezistat valurilor popoarelor migratoare: goţii, ostrogoţii, gepizii, hunii, slavii, avarii, bulgarii, ungurii (maghiarii) şi cumanii. Poporul român a asimilat părţi din acestea şi le-a împrumutat din obiceiurile şi preocupările lor. Au urmat apoi tătarii şi turcii, care s-au constituit în mare imperiu. După ce Ivan cel Groaznic a pus bazele statului centralizat rusesc, au năvălit şi ruşii, care s-au organizat într-un imperiu de temut. Principatele româneşti au suferit mari necazuri din partea imperiilor habsburgic, otoman şi țarist. Moldova a fost invadată de ruşi în anii 1769-1774. În 1787, Rusia a ocupat teritoriul dintre Nistru şi Bug, Moldova devenind pentru prima oară vecină cu Imperiul Ţarist. În 1792 prin Pacea de la Iaşi, frontiera a fost mutată pe râul Nistru.

Ţarul Rusiei, Alexandru I, a reuşit să-l convingă pe Napoleon I, la Tilsit (1807) şi Erfurt (1809), în privinţa acaparării Basarabiei de către Imperiul Rus. Ca urmare, ruşii au ocupat Ţările Române în 1806-1812 şi au smuls Basarabia, instalând frontiera dintre cele două imperii pe râul Prut, deşi iniţial ruşii preferau frontiera pe râul Siret. Nu trecuseră nici 20 de ani şi frontiera „stabilită pe veci în anul 1792 pe râul Nistru”, nu mai satisfăcea promisiunea de altă dată a ruşilor. Au urmat ocupaţiile restului Moldovei din anii 1828-1829, 1849-1851 şi 1853-1856. După Unirea Principatelor Moldova şi Ţara Românească în anul 1859 (decembrie 1861 a fost recunoscută ca ţară), România a avut de suferit de mai multe ori, de politica hrăpăreaţă a Rusiei imperiale şi sovietice.  

Străbunicii noştri care au trăit umilinţele anilor de ocupaţie rusească şi-au amintit cuvintele lui Ştefan cel Mare, adresate pe patul de moarte, fiului său Bogdan Vodă: să închine ţara la turci, iar nu la alte neamuri, căci neamul turcilor este mai înţelept. Deşi lua biruri grele, Imperiul Otoman nu se amesteca în treburile ţării. Dimitrie Cantemir şi câteva mii de boieri, care l-au însoţit în Rusia, pe ţarul Petru I, în 1711, au fost înşelaţi. Le-a promis că va păstra graniţa pe Nistru, dar urmaşii săi s-au condus după prevederile testamentului lui Petru I din 1724. Ştefan cel Mare a ridicat biserici şi mănăstiri, iar ruşii le-au distrus, ridicând pe pământul Basarabiei monumente din tancuri, tunuri şi comunişti cu armele în mâini, îndreptate spre România.

Imperiul ţarist a transferat în teritoriul ocupat prin înşelăciune unităţi şi mari unităţi militare ruseşti pentru a împiedica orice împotrivire din partea populaţiei româneşti. Cu ajutorul armatei şi a administraţiei ruseşti impusă în localităţile urbane şi rurale s-a desfăşurat un amplu proces de rusificare a populaţiei din Basarabia. În Basarabia trăiau atunci între 80 şi 90 la sută români. Când A. Suvorov şi-a instalat trupele în garnizoana Tiraspol, moldovenii români reprezentau 95 la sută. Astăzi, în Transnistria mai trăiesc 15 la sută români, ceilalţi fiind ruşi, ucrainieni şi alte etnii.

O altă pârghie de rusificare şi deznaţionalizare a populaţiei româneşti, folosită de ocupanţii ruşi a constituit-o subordonarea parohiilor bisericilor din Basarabia, Patriarhiei Ortodoxe Ruse.

În şcoli s-au impus limba rusă, alfabetul chirilic şi elemente ale culturii ruseşti. Intelectualii de frunte, preoţi, profesori, învăţători şi funcţionari,  care s-au opus măsurilor adoptate de ocupanţi, au fost duşi în gulagurile ruseşti din Siberia.

Administraţia impusă de ocupanţi a desfăşurat un amplu program de transfer al populaţiei româneşti în regiuni îndepărtate ale Rusiei. Absolvenţii învăţământului superior români au fost numiţi în posturi în alte regiuni din Rusia, iar în Basarabia au fost numiţi absolvenţi de etnie rusă , ucraineană şi alte etnii, micşorând numărul populaţiei băştinașe şi crescând numărul noilor veniţi din alte zone.

Tânăra generaţie, dornică de revenire la tradiţiile româneşti nu este sprijinită de cei vârstnici, care a fost îndoctrinată de regimul comunist, chiar dacă înaintaşi de ai lor au suferit umilinţele guvernanţilor ruşi din timpul ţarismului şi din timpul administraţiei comuniste.

Intelectualii şi patrioţii din toate categoriile sociale trebuie să intervină cu hotărâre pentru a asigura lucrări de istorie, geografie şi beletristică, necesare cunoaşterii istoriei poporului român şi  acţiunilor unite pentru un trai material şi spiritual mai bun pentru toată populaţia Republicii Moldova. După ocupaţia rusească, intelectuali români născuţi în Basarabia au scris lucrări de istorie, geografie, literatură şi gramatică pentru a fi folosite în procesul de instruire şi educaţie a populaţiei din teritoriile ocupate de ruşi şi austrieci.

Avocatul rus de origine română din Basarabia, Ştefan Margellă, a publicat la Petersburg în 1827, „Gramatica rusască-românească”, constatând că în Basarabia nu era realizat un manual de acest fel. El spera ca acest manual să aducă foloase câtorva milioane  de români, care locuiesc între Prut şi Dunăre, precum şi ruşilor care doresc să înveţe limba românească.

Un alt intelectual român, originar din Transnistria, Iacob Hâncu-Ghinculov (nume ce a fost răspândit şi printre intelectualii din Basarabia şi Vechiul Regat) a publicat în 1840, în Tipografia Academiei Imperiale din Petersburg, „Descrierea (schiţa) regulilor gramaticale valaho-moldave” , în care scrie că numele de român nu este problematic. Acest nume este cunoscut încă înainte de formarea principatelor române.

În anul 1865, Ioan Doncev (1821-1885) a publicat la Chişinău, un manual în grafie latină, intitulat „Cursul primitiv de limba română”,  compus pentru şcolile elementare cu patru clase gimnaziale. Limba română, menţionează autorul, s-a predat în toate cele şapte clase ale Liceului Regional din Chişinău, de la deschiderea lui în anul 1833, în mod obligatoriu pentru elevi.

Tot la Chişinău, în anul 1908, în toiul cenzurii ruseşti, un om de afaceri ale acelor vremuri, Petre Rejep, a tipărit cartea „Pilde şi poveţe”, compusă de Pan Halippa, în care autorul se adresează direct copiilor: „Dragi copii basarabeni, pui din neamul românesc! Luaţi cărticica în mână şi citiţi! Destul aţi fost orbi din pricina neştiinţei de carte…Ţi-a venit dar vremea şi ţie moldovene să te gândeşti cum stai? Cum trăieşti? Şi pe care drumuri şi pe care cărări trebuie să apuci în viaţă”.

Vorbind despre personalităţi, care au contribuit la făurirea limbii literare româneşti şi la răspândirea şi protejarea acesteia, evidenţiem contribuţia majoră a lui Mihai Eminescu, care deşi şi-a făcut studiile în Europa, în limba germană, s-a întors la moşia strămoşească şi a contribuit extrem de mult la plămădirea definitivă a limbii literare române şi a neamului românesc. După cum spunea Alecu Russo, limba română este naţiunea română.

Materialul a fost realizat cu date culese din „Istoria României. Compendiu” şi lucrarea academicianului Sergiu Ion Chirică: „BASARABIE! Libertatea şi Progresul vin de peste Prut”.

Col. (rtr.) CONSTANTIN CHIPER

(Urmarea în numărul viitor)

POȘTA REDACȚIEI

Am primit de la domnul inginer Constantin Ilie următoarea scrisoare:

„Cu prilejul cercetărilor făcute în vederea scrierii unei lucrări monografice despre comuna Păuleşti- Prahova, vă informez că sunt în posesia unor date referitoare la eroii şi monumentele acestei comunităţi. În acest sens vă trimit:

a) Una copie de pe „Tablou pentru ajutorul de înlesnire de traiu al văduvilor de război şi al urmaşilor celor morţi şi dispăruţi din această comună în Campania anului 1916- 19l8”.(Anexa 1)

b) Tabel cu eroii comunei Păuleşti morţi şi dispăruţi în Primul Război Mondial, înscrişi comparativ în trei liste, parţial contradictorii (Anexa2):

-Lista nr.1 se referă la cei înscrişi pe actualul monument.

-Lista nr. 2 cuprinde numele unor eroi, înscrise în manuscrisul din anii 1970-1975, privind „Monografia comunei Păuleşti”, de Al. Ispas.

c) -Lista nr. 3 este cea descoperită recent în arhive.

Un articol documentar rezumativ al capitolului cu acelaşi nume din viitoarea monografie. După o discuţie prealabilă şi o eventuală corecţie, articolul poate fi tipărit în publicaţiile pe care le difuzaţi.

Prin această informare, ca fiu al comunei şi nepot al eroului Ilie Radu, fac apel către toţi factorii responsabili, doritori să se implice, cât mai urgent, în restabilirea adevărului istoric, pentru eroii comunei Păuleşti şi monumentele lor reprezentative.

Vă mulțumesc! CONSTANTINTIN ILIE, Membru al Societăţii Culturale „Ploieşti- Milenium III” 

Prezentăm în continuare articolul domniei sale. Nu am avut suficient spațiu în acest număr al revistei pentru a prezenta și Listele anexate, dar le-am postat pe pagina web a asociației, împreună cu întregul articol. Sperăm ca în viitor să le publicăm și în revistă. 

S.O.S. Monumentele eroilor

EROII COMUNEI PĂULEŞTI-JUDEȚUL PRAHOVA ŞI MONUMENTELE LOR

Istoria milenară a poporului român s-a scris cu sângele fiilor săi, care au apărat cu viaţa limba, tradiţiile, obiceiurile, cultura şi pământul pe care s-au născut. La acest proces îndelungat au contribuit şi locuitorii comunei Păuleşti. Participarea este atestată de listele scrise pe monumentele din comună, în arhive şi în unele publicaţii.

Eroii comunei, din Războiul de Independenţă (1877-1878), au rămas necunoscuţi, deşi un document de arhivă din anul 1889 menţionează existenţa în comună, în acea vreme, a unui număr de 12 rezervişi, 20 dorobanţi şi 2 miliţieni.

Pentru eroii morţi şi dispăruţi în Primul Război Mondial (1916-1919), colonelul Prassa prefectul judeţului, posibil sfătuit de arhitectul şef Toma Socolescu, în anul 1920, au încercat să ridice un monument care urma să fie amplasat în pădurea de lângă satul Păuleşti. Din motive necunoscute, după amplasarea pietrei fundamentale, lucrările au încetat.

În anul 1928, sătenii din Păuleşti şi Găgeni, prin contribuţie proprie, au inaugurat un monument al eroilor, în comuna Păuleşti, pe islazul comunal. Acesta avea un soclu din beton pe care erau aşezate două plăci de marmură cu numele, prenumele şi gradul eroilor şi statuia unui soldat cu arma în mână, simbolizând lozinca: Pe aici nu se trece!. Monumentul a fost executat de un deţinut de la închisoarea Mislea şi nu avea valoare artistică. El a fost demontat în anul 1938 şi transportat la Găgeni, în vederea remontării în acest sat. Vremurile tulburi din anul 1940 au făcut ca el să fie readus în satul Păuleşti şi în stare degradă, să fie aruncat în cimitir. Târziu, un credincios milostiv l-a ridicat în poziţie verticală astfel că, trunchiul soldatului, fără mâini şi picioare, poate fi fotografiat, aşa cum în prezent păzeşete „veşnicia”cimitirului din Păuleşti, în
spatele aestuia. Plăcile din marmură, cu înscrisurile lor, au dispărut fără urmă.

În locul monumentului demontat, în anul 1939, de „Ziua Eroilor”profesorul arhitect Toma T. Socolescu, primarul comunei sfinţeşte o „Troiţă Monument. Acesta era proiectul lui. Avea un soclu din beton pe care era fixat un basorelief din bronz, operă a sculptorului Alexandru Călinescu, reprezentând un „Soldat în ţinută de campanie. Troiţa era sculptată în lemn de stejar, operă a sculptorului ploieştean Pandele Marinescu, pentru eroii din Primul Război mondial. În apropierea ei s-au plantat opt arbori de Tisa (taxus baccata) şi la distanţă, în semicerc şi pe alee, castani tineri, care astăzi, la maturitate, pot fi admiraţi în actualul parc cu castani al comunei.

În anul 1958, soclul a fost demolat, basorelieful a dispărut, iar troiţa a fost aruncată în acelaşi cimitir comunal.

Un veteran al ultimului război i-a ridicat „rămăşiţele" la verticală, montând-o în interiorul cimitirului, apoi scoasă în exteriorul lui şi recondiţionată în anul 2010 de un nepot şi fiu al unui erou din cele două războaie mondiale. În această stare, „rămăşiţele troiţei”pot fi fotografiate cum păzesc aceeaşi „veşnicie" la intrarea cimitirului. 

Pe amplasamentul fostei troiţe, autorităţile din acelaşi an au ridicat un obelisc, existent şi astăzi, numit „Monument al Eroilor”, în jurul căruia se desfăşoară toate ceremoniile de Ziua Eroilor. Acesta, înconjurat de un gard, împodobit cu obuze, are un soclu din beton cu următorul înscris: „În amintirea eroilor români şi sovietici, care în august 1944 şi-au dat viaţa în luptele purtate în zona Păuleşti, împotriva armatei hitleriste pentru independenţa naţională a ţării noastre şi libertatea poporului român”.

Acest mesaj este un neadevăr al istoriei din acei ani. În realitate, comuna Păuleşti a fost eliberată la    23 August 1944, în totalitate de către bravii ostaşi ai armatei române, trupelor sovietice revenindu-le rolul de a ocupa teritoriul eliberat. În prezent, istoria recunoaşte acest fapt, pe care şi eu îl pot confirma, ca martor prezent la acele evenimente.

Pe faţada din spate a monumentului, s-a încastrat o placă din marmură pe care sunt înscrise numele, prenumele şi gradul pentru un număr de 58 eroi din Primul Război Mondial.

Lista aceasta (numită lista nr. 1) este incompletă, degradată şi parţial ilizibilă. Am preluat-o şi eu, cu unele rezerve, în lucrarea „Comuna Păuleşti- Prahova- Scurtă monografie, tipărită în anul 2005.

Există o a doua listă în care figurează numai 47 din aceiaşi eroi, care este publicată în lucrarea "Monografia Comunei Păuleşti”, scrisă de Alexandru Ispas în anul 1975, rămasă în manuscris. Nu-mi pot explica faptul că, deşi acesta locuia la circa 100 m de monument, nu a preluat în lucrarea sa pe toţi eroii înscrişi pe el.

În luna martie 2011, cu prilejul cercetărilor din arhive pentru scrierea lucrării „Comuna Păuleşti- Prahova, studii, comentarii şi amintiri”, am descoperit o a treia listă, care cuprinde numele, prenumele, gradul, contingentul şi regimentul, pentru un număr de 37 eroi, listă semnată şi ştampilată de autorităţile comunei în anul 1920. Am rămas neplăcut impresionat de faptul că zece eroi din aceasta, între care şi bunicul meu Radu Ilie, lipsesc din cele două liste menţionate mai sus.

Pe de altă parte, actualul monument nu conţine nici un nume al eroilor din al Doilea Război Mondial, atât pe cei care au murit în est, cât şi pe cei din vest, deoarece la vremea edificării lui eram în plină campanie de ascundere a unor adevăruri. Toate încercările mele de a găsi o listă cu aceşti eroi la primărie, la biserică, la unele instituţii de profil nu au dat încă rezultate. În lucrarea monografică din 2005 m-am bazat pe mărturiile verbale ale unor veterani de război şi ale unor bătrâni ai satului şi am alcătuit o listă informativă pentru aceşti eroi, listă
care s-a dovedit nesatisfăcătoare, cel puţin pentru satul Cocoşeşti, unde s-a ridicat ulterior o troiţă pentru ei şi pe care sunt scrise mai multe nume. În lucrarea „Jertfelor prahovenilor, monumentele recunoştinţei”, lucrare colectivă, ed. MECTIS 2001 se dau două liste cu eroii din Păuleşti şi Găgeni, dar numele eroilor din ultimul război sunt mai puţine decât în lista publicată de mine.

În concluzie:

-actualul „Monument al Eroilor”din Păuleşti- Prahova conţine înscrisuri contradictorii şi eronate pe faţada principală, referitor la evenimentele din anul 1944, petrecute în comuna Păuleşti- Prahova;

-acest monument conţine pe faţada posterioară o listă incompletă a eroilor comunei, din Primul Război Mondial;

-feţele laterale ale monumentului au rămas albe şi au aşteptat zadarnic, timp de peste 50 de ani, să fie completate cu eroi din al Doilea Război Mondial.

Sper ca până la apariţia lucrării monografice privind comuna Păuleşti, cu ajutorul factorilor responsabili, să rezolvăm problemele tulburi ale eroilor din cele două războaie ai comunei, să-i înscriem pe toţi pe liste şi să-i cinstim în faţa unui monument care să exprime realităţile istoriei.

Ing. CONSTANTIN ILIE, fiu al satului Păuleşti

O REPARAŢIE

 – străzile cu nume de Eroi şi Basarabene 

Celebrarea Eroilor Neamului, inclusiv prin atribuirea numelor lor unor pieţe, străzi, cartiere şi localităţi, a făcut parte din construcţia statului naţional român modern. Cât de importantă a fost această componentă, o probează dinamitarea ei după intrarea României în sfera de influenţă a „fratelui” nostru mai mare de la Răsărit. Imediat după ce acesta a instalat la conducerea ţării un partid gata să-l servească mai presus de patria sa proprie şi a fost abolită şi monarhia, au dispărut deodată toate plăcuţele cu nume de eroi, de oameni mari ai României, de bătălii, de localităţi ce aminteau de România Mare etc. etc., sperându-se ca ele să fie şterse pentru totdeauna din conştiinţa românească. În locul lor au apărut cu duiumul nume ruseşti, de parcă ne-am fi aflat dincolo de Nistru (hidronim radiat şi el cu totul, inclusiv din piesa lui B.P.Hasdeu, Răsvan şi Vidra: „Nistru – apă românească”).

După mimarea independenţei faţă de U.R.S.S.,   s-a renunţat în bună parte la nomenclatura estică. Dar nu în totalitate.

Ne-am fi aşteptat ca situaţia aceasta să fie îndreptată după Revoluţia din 1989. Dar şi atunci lucrul s-a făcut parţial, iar acum nu mai suntem preocupaţi de probleme „minore”. Chiar dacă legislaţie există.

Pentru a ne face cât de cât o idee asupra a ceea ce a fost şi a ceea ce este, consultăm „Ghidul străzilor vechi şi noi şi al cartierelor de locuit din Ploieşti”, de Ing. Jean Paltane, Editura ALT Vision, 2002. Constatăm că au fost odată străzile Alexandru Papiu Ilarian (1902; azi Dunării, de la 18.X.1948), Balcic (Vasile Roaită; Tribunei, de la 16.VII.1958), Banu Manta (1902 [!; era şi în 1882; toate mirările din parantesele drepte ne aparţin, O.O.]; Lupeni, din 18.X.1948), Basarabia (acum Vaslui), Dimitrie C. Brătianu (Anul 1848, din 1948), I.C.Brătianu (Anul 1907, din 1948), Bucovinei (Ion Fonaghi; azi Sitarului, 27.III.1941 [?!]), Cahul (Scînteii, 1948; Triumfului, 16.II.1990), Caliacra (1941; Agricultori, 1948), Căpitan Crăciunescu (Arcului, 1902 [!]), Căpitan Dumitrescu Iorgu (Zefirului, 1902 [?]), Căpitan Ghe. Gădineanu (Vulturului, 27.III.1941 [?]; Arh. Ion Mincu, 11.VIII.1993), Căpitan Ioniţă Vasile (1938; Bereşti, 27.III.1941 [?]), Căpitan C.Niculescu (Bratocea, 27.III.1941 [?]), Căpitan I.Niculescu (Tismana, 27.III.1941 [?]), Căpitan P.Orleanu (Sculptori, 18.X.1948), Căpitan D.Rolla (Zmeului, 1902 [!]), Căpitan Petre Sonescu (Tatra, 18.X.1948), Căpitan Prof. Ernest Tărţescu (Lăutari, 27.III.1941 [?]), I.Câmpineanu (Donca Simo; azi Timiş, 27.III.1941 [?!]), Cernăuţi (Al.Petöfi, 1947; Poieniţei, 4.II.1964), Chişinău (6 Martie, 1948; Nicolae Simache, 16.II.1990), Cobadin (Cornului, 18.XI.1948), Colonel T.Robescu (Stindardului, 27.III.1941 [?]), Colonel V.Tomoroveanu (1930; Lev Tolstoi, 1948; Flamurei, 4.II.1964; G-ral Traian Moşoiu, 27.XII.1997), Domnească (ancestrală, ducea la Palatul Domnesc; Vladimir Maiakovski, 1948; Carpenului, 4.II.1964), Dragoslavele (desfiinţată), Dumbrava Roşie (Malu Roşu, 18.X.1948), Dimitrie Onciul (Lirei, 4.II.1964 [!]), Durostorului (Moţilor, 1948), Ecaterina Teodoroiu (Lânăriei, 18.XI.1948), General Cernat (Buciumului, 18.X.1948; Nichita Stănescu, 16.II.1990), General Constantinescu (Clujului, 27.III.1941 [?]), General Cristescu (Emile Zola, 1947), General Dragalina (Gheorghe Doja, 1947), General Florescu (1902-1947; Ghiocei, 18.X.1948), General Moşoiu (S.M.Kirov; Văleni, 27.III.1941 [?]), General Orero (1925; Ivan Miciurin, 18.X.1948), General Praporgescu (Fuiorului, 18.XI.1948), General Tăutu (Krupskaia, 18.X.1948; Slt. Erou Călin Cătălin, 16.II.1990), General Georgescu (Murelor, 18.X.1948), C.T.Grigorescu (Kutuzov, 18.X.1948), Hotin (Donca Simo; Timpului, 27.III.1941 [?]), Constantin Hurmuzachi (Mălinului, 14.IV.1965 [!]), Lipnic (Toporaşi, 18.X.1948), Ioan Massim (Zăganul, 25.II.1960 [!]; înainte de a închide parantezele, trebue să spun că numele autorului Dicţionarului [academic al] limbii române, redactat împreună cu August Treboniu Laurian, este Massim, şi nu Ion Maxim, cum apare în Ghidul Paltane; dealtfel, Ghidul Paltane are felurite erori, unele imputabile autorităţilor, cum ar fi fosta stradă „Mitropolit Radu Paisie”, de la 18.X.1948 Tomis, Petru Paisie fiind, înainte de a ajunge domn, doar egumen la Mănăstirea Argeşului, iar după domnie, fiind surghiunit de turci în Egipt, a murit destul de repede; cu alte cuvinte, strada ar fi fost să fie, fie Radu Paisie Vodă, ca Aron Vodă,  Bibescu Vodă, Bogdan Vodă, Dragoş Vodă etc., fie numai Radu Paisie, ca Barbu Ştirbei, Dimitrie Cantemir, Neagoe Basarab, Petru Cercel ş.a.), Ioan Vodă (Taninului, 18.X.1948), Ismail (1941; Charles Darwin, 1948), Lăpuşna (desfiinţată), Lt. Ionel Agraru (Ivan Pavlov, 1948; Covurlui, 4.II.1964), Lt. I.Apostolescu (Verii, 18.X.1948), Lt. Col. V. Constantinescu  (Colinii, 27.III.1941 [?]), Lt. Al. Florescu (Puţul cu apă rece, 18.X.1948), Lt. Al. Ghiţulescu (Luptătorilor, 27.III.1941 [?]), Lt. Ghe. Hogaş (Ardealului, 18.X.1948), Lt. I. Hristodorescu (Dreptăţii, 18.X.1948), Lt.Col. At. Ionescu (Torcători, 18.X.1948), Lt.Col. Ionescu Şt. (Aurora, 1902 [?]), Lt. A.Mateescu (Curcubeului, 27.III.1941 [?]), Lt. M.Metaxa (1938; Constantin Mille, 18.X.1948), Lt. I.M.Popescu (1938; Clemenţei, 27.III.1941 [?]), Lt. Popescu Râncezi (1938; Clopotari, 27.III.1941 [?]), Lt. C.Spirescu (Artei, 18.X.1948), Lt. V.Stamate (Mareşal Rodion Malinovski, 1948; Poştei, 19.IV.1962), Lt. Ghe. Tanovici (1938; Caraiman, 27.III.1941 [?]), Lt. Traian Popescu (Brădetului, 18.X.1948), Lt. Al. Tutunaru (Zimbrului, 18.X.1948), Lt. Ghe. Vasilescu (Viişoarei, 18.X.1948), Lt. Al. Zagoritz (1938;       N. Lobacevski, 18.X.1948), Lt. C.Zaharia (Florilor, 18.X.1948), Lt. Col. Zăgănescu (Patriei, 18.X.1948), Maior Andrei Naum (Crivăţului, 18.X.1948), Maior C.Ionescu (Fundeni, 1902 [?]), Maior Th. Ştefănescu (Ada Marinescu, 1958; Băneşti, 4.VI.1964), Nistrului (1941; Concordiei, 1948), Piaţa I.G.Duca (I.V.Stalin; 16
Februarie, 15.IV.1962; Victoriei, 16.II.1990), Regele Carol I (13 Decembrie, 1948), Regele Ferdinand I (Republicii, 1948), Regimentul 3 Vânători (Peneş Curcanul, 27.III.1941), Regina Maria (Democraţiei, 1948), C.A.Rosetti (A.A.Jdanov, 1947; Bobâlna, 4.II.1964), Sergent Diaconescu (Caisului, 18.X.1948), Sergent Iliescu Grigore (Mică, 18.X.1948), Soldat I.Dumitrescu (Zînelor, 1902 [?]), Soldat Ghe. Ion (Stăruinţei, 27.III.1941 [?]), Soroca (11 Iunie, 1948; Paul Constantinescu, 16.II.1990), Slt. Apostol Cazana (I.Zalomit, 1902; Zidari, 18.X.1948), Slt. Bene Vasiliu (1938; Diligenţei, 27.III.1941 [?]), Slt. I.Dima (Principatele Unite, 18.X.1948), Slt. Dobreanu (Murelor, 18.X.1948), Slt. Ghe. Dumitrescu (Palanca, 18.X.1948), Slt. Cristache Enciulescu (Dâmbului, 18.X.1948), Slt. Ghe. Lazarovici (Privighetori, 27.III.1941 [?]), Slt. Medic S.Niculescu (Comerţului, 18.X.1948), Slt. P.Panţu (Stegarului, 18.X.1948), Slt. Perieşanu (P.Nicolescu; Ulierului, 27.III.1941 [?]), Slt. Rădulescu (13 Septembrie, 1948), Slt. St. Stoicescu (Adunaţi, 18.X.1948; Cosmonauţilor, 22.X.1981), Slt. C.Teodorescu (Muntelui, 18.X.1948), Take Ionescu (Cavarna, 1941; Doftanei, 1948; Take Ionescu, 19.II.1990), T. Tighina (Max Vexler; Zănoaga, 4.II.1964), Vâlcov (1938; Cooperaţiei, 1948), Virtutea Militară (Cazacilor, 18.X.1948; Andrei Ioachimescu, 11.VIII.1993).

Am mai spus şi altă dată (Octavian Onea, „Au fost Ploeştii urbea Scrisorii pierdute?”, Editura Premier, Ploeşti, 2008, p.136-137) că „Ghidul Paltane” este destul de firav, relativ la istoricul străzilor. Fapt ce se poate constata şi din ceea ce am citat. În primul rând, pentru că însăşi bibliografia pe care autorul spune că a întrebuinţat-o este firavă, ea începând cu Ghe. St. Alexandrescu, „Călăuza Municipiului Ploieşti”, 1942. Deşi denumiri de străzi apar în Ploieşti încă din Evul Mediu, iar la 1882 Toma N.Socolescu, arhitectul urbei, alcătuia „Planul urbei Ploesci”, nomenclatura, în care, pe tabloul nomenclaturii erau indicate 236 de străzi, „Ghidul Paltane” oferă informaţii abia din anul 1902, dar şi acelea incomplete. Cu toate neajunsurile sale l-am putut utiliza, totuşi, pentru discuţia de faţă. Am fi vrut să ştim, între altele, şi când au fost atribuite numele Eroilor.

Situaţia prezentă este cea arătată (în paranteze). Cu mici amendamente, pe care le desprindem din acelaşi ghid. Adică, s-a făcut dreptate în privinţa unor nume. Cred că ea nu diferă (esenţial) faţă de 2002, anul ghidului. Şi o spun ca unul care ştie personal cât s-a opus primarul din anii imediat următori, înlocuirii numelui odiosului Kutuzov cu acela al demnului de respect Carol Nicolae Debie – întemeietorul petrochimiei româneşti şi al Filarmonicii ploieştene „Paul Constantinescu” – motivând că ar trebui făcut un referendum!!

Avem, aşadar, străzi evocând:

Bătălii: Călugăreni (1902; în paranteze sunt datele la care, scrie în „Ghidul Paltane”, le-au fost atribuite numele), Chilia (27.III.1941), Cireşoaia (27.III.1941), Cosmeşti (27.III.1941), Coşna (27.III.1941), Doaga (1947), Gorăslău (27.III.1941), Griviţei (1902; anterior, Griviţa), Mărăşeşti (16.II.1990; Mărăşeşti şi între 1941-1948; apoi Ştefan Gheorghiu, 1948- 16.II.1990),), Nămoloasa (27.III.1941), Neajlov (27.III.1941),  Nicopole (1902), Oituz (1947), Plevnei (27.III.1941), Podul Înalt (27.III.1941), Posada (27.III.1941), Rahovei (27.III.1941), Războeni (27.III.1941), Răzoare (27.III.1941), Rovine (27.III.1941), Smârdan (18.X.1948), Soveja (27.III.1941), Tabla Buţii (27.III.1941), Tatra (18.X.1948), Valea Albă (27.III.1941), Vidinului (27.III.1941);

Comandanţi: Candiano Popescu (27.III.1941),   G-ral Eremia Grigorescu (16.II.1990), G-ral Magheru (18.X.1948), G-ral Traian Moşoiu (27.XII.1997), Mareşal Averescu (11.VIII.1993; Poetul Puşkin, 1948; Mareşal Averescu), Mircea cel Bătrân (1902), Popa Farcaş (1902), Ştefan cel Mare (27.III.1941; este, însă, cel puţin din 1882),  Vornicul Boldur (27.III.1944);

Eroi: Barbu Catargiu (11.VIII.1993; Secerii, 18.X.1948; Barbu Catargiu), Brâncoveanu Vodă (27.III.1941); Caporal Traian Dumitrescu (27.III.1941), Slt. Erou Călin Cătălin (16.II.1990), Slt. Erou Constantinoiu Vasile (16.II.1990); Decebal (1902), Slt. Erou Dumitru Boşcovici (11.VIII.1993), Ecaterina Teodoroiu (27.III.1941), Piaţa Eroilor (16.II.1990), Eroilor (27.III.1941), Eroul Necunoscut (27.III.1941); G-ral Vasile Milea (16.II.1990), Maior Şonţu (27.III.1941), Mihai Bravu (1902 [era şi în 1882]), Piaţa Mihai Viteazul (16.II.1990), Slt. Erou Moldoveanu Marian (29.XI.1990), [Baba] Novac (27.III.1941), Peneş Curcanul (27.III.1941), Cpt. Aviator Popescu Ciocănel (11.VIII.1993; Câmpiei, 18.XI.1948; Prel[at] Andrei Şaguna), Sergent major Erou Constantinescu Victor (14.IV.1971), Sergent Erou Mateescu Gheorghe (6.II.1975), Sergent Erou Nicolae Arhip (17.IV.1971), Tudor Vladimirescu (27.III.1941), Valter Mărăcineanu (1902), Vlad Ţepeş (27.III.1941 [?]);

Basarabia şi Bucovina de Nord: Codrul Cosminului (27.III.1941; Fd. Dumbrava Roşie, 1925-1938), Constantin Stere (11.VIII.1993), Lăpuşna (4.VI.1986);

Ocupaţia sovietică: Alexandru Glinka (18.X.1948), Ivan Miciurin (18.X.1948), Kutuzov (18.X.1948; C.T.Grigorescu), Lobacevski N. (18.X.1948; Lt. Al. Zagoritz, 1938), Sevastopol (18.X.1948; Fd. Traian). Adică, avem Glinka, dar nu Papiu Ilarian, Hurmuzachi, Onciul sau George Enescu – atât de legat de Prahova, încât are şi un Muzeu memorial la Sinaia; avem Miciurin, dar nu Henri Coandă (autorul experimentelor de la Cheia-Măneciu); avem Kutuzov – macabru pentru noi, românii, căci a declarat că le va lăsa locuitorilor Moldovei şi Munteniei numai ochii, pentru a avea cu ce plânge – dar nu Ion Câmpineanu sau G-ral Gh. Mosiu (din Proviţa), care au făcut închisoare pentru că au militat pentru o ţară fără ruşi; îl preferăm pe Lobacevski ploeşteanului Lt. Erou Alexandru Zagoritz, arhitectul care a făcut releveele Casei Hagi Prodan, în care a fost organizat primul Muzeu al Judeţului; avem Sevastopol, dar nu Cernăuţi, Chişinău, Bălţi, Cahul, Hotin, Ismail, Nistru, Soroca, Tighina, Vâlcov – nume care au fost odată, şi nici Cetatea Albă, Herţa, Orhei, Răut, Aron Pumnul, Pan Halippa, Doina şi Ion Aldea Teodorovici, Grigore Vieru.

Afară de cel al lui Kutuzov, nu mă deranjază nici pe mine numele ruseşti. Numai că, în această chestiune trebue să fie o reciprocitate perfectă, şi nu o prosternare perpetuă.

M-am plimbat de câteva ori prin Cernăuţi. Prima oară în decembrie 1987 şi ultima dată prin octombrie 2000. În afară de o străduţă cu numele lui Eminescu, de un capac de fontă cu inscripţia SOCIETATEA ROMÂNĂ DE TELEFOANE, din mijlocul unei străzi, şi de mormintele corifeilor culturii noastre, din cimitirul oraşului, ce începeau să fie înlocuite cu cadavre şi monumente funerare ruseşti şi ucrainene, nimic nu amintea că oraşul a fost, până în urmă cu 40-50 de ani, românesc (niciodată ucrainean). În rest, străzi cu nume ruseşti şi ucrainene, monumente şi plăci memoriale – unele de-a dreptul rizibile: „În această casă a fost citită pentru prima dată cutare poezie a lui Taras Şevcenko”, de am crezut, înainte de a o citi, văzând la intersecţia din apropiere statuia poetului şi zărind doar în treacăt numele său, că acolo se născuse sau trăise Şevcenko – care, pentru locuitorul interesat sau vizitatorul neavizat, lasă o copleşitoare impresie de veche şi străveche şi, desigur, de prezentă viaţă ruso-ucraineană.

Supunând atenţiei publice acest aspect, sper ca Asociaţia Judeţeană „Cultul Eroilor” Prahova să-şi intre în drepturi şi pe acest segment şi să solicite cel puţin reatribuirea numelor Eroilor ploeşteni şi a localităţilor şi râurilor basarabene. Şi, de ce nu?, şi a personalităţilor basarabene.

Prof. OCTAVIAN ONEA

REFLECȚIE LA O REPARAŢIE 

Domnul profesor Onea face o sesizare îndreptățită și bine argumentată în articolul de mai sus. Îi aducem pe această cale calde mulțumiri pentru materialul foarte documentat, care arată că este  nu doar un cunoscător profund al problemelor sesizate, ci și unul dintre acei scormonitori  dotaţi de la natură cu ochi ageri şi cu pasiunea descoperirii, care văd lucruri ce par ascunse, le scot la iveală şi-i ajută şi pe ceilalți să le distingă, dând, nu de puține ori, imboldul necesar pentru repunerea lor pe făgașul normal. Cred totuși că, în acest caz, este nevoie de o aplecare foarte atentă, făcută cu multă răbdare și înțelepciune. Greșeala, abuzul sau răutatea sunt uneori foarte greu de înlăturat. Pripeala poate duce la comiterea acelorași greșeli: modificarea frecventă a unor nume de străzi, mutarea repetată de statui sau renovarea neprofesionistă a unor monumente și edificii, cu implicții nedorite în păstrarea sensului originar, în menținerea trează a memoriei colective a cetății dar și a desfășurării vieții de zi cu zi. O rezolvare pertinentă și de durată necesită o analiză atentă, profesionistă și multidisciplinară, făcută cu consultarea unei cât mai mari părți a societății. Și în articolul domniei sale se arată că astfel de greșeli sunt rezultatul acțiunii bazate pe ideologie, interese politice de moment, obediență sau opinii strict personale dar și al superficialității și nepriceperii. Evident, nu ar fi nevoie de referendumuri pentru modificarea numelui unei străzi, schimbării locației unei statui sau executării unor lucrări de renovare. Asociația noastră conștientizează că trebuie să se implice mai mult în rezolvarea acestor probleme, dar apreciem că sunt necesare câteva precizări:

- cu doar o mână de oameni care activează efectiv în tot ceea ce înseamnă cultul eroilor și care sunt înconjurați, uneori, și de multă indiferență, nu pot fi rezolvate într-o perioadă de timp rezonabilă și într-un mod acceptabil toate problemele și aspectele subsumate acestui domeniu;

- fără implicarea directă, fără ajutorul sau colaborarea unor oameni cu o pregătire cât mai diversă, proveniți din cât mai multe medii și domenii de activitate și fără sprijinul a cât mai multor instituții, nu vom putea aborda într-un mod cu adevărat pertinent probleme și aspectele acestui domeniu;

- fără a obține părerea, acceptul, consensul și sprijinul unei părți cât mai mari a comunității locale,  nu vom realiza  lucruri durabile ci doar o rezolvare de moment, care cu prima ocazie va fi și ea revizuită.

Soluționarea problemelor semnalate intră într-adevăr (și) în competența Asociației „Cultul Eroilor”, dar este de fapt o chestiune de factură civică și de conștiință publică. Rezolvarea lor cu o contribuție cât mai largă ar fi, cu adevărat, primul semn de normalitate a rațiunii, de obținere a stabilității mult dorite și necesare  și chiar de redeșteptare națională și menținere a sentimentului apartenenței la comunitatea locală. Pentru că rațional însemnă și a face lucrurile cu măsură, chibzuință, judecată, sistematic și metodic, iar național însemnă, totuși, ceva comun, propriu unei cât mai mari părți a comunității.   

Ploieștenii au fost primii în România care s-au gândit la prețuirea luptei cetățenilor pentru cucerirea și exercitarea libertăților publice și au așezat  pe soclu simbolulul Libertății (chiar dacă doar după câteva decenii de la înfiriparea ideii) și tot primii care au înălțat o statuie în cinstea eroilor Războiului de Independență.

Editarea revistei și crearea unei pagini web destinate cultului eroilor au, printre altele, și acest scop: să întărim în conştiinţa cetăţenilor ploieșteni sentimentele de recunoştinţă și de cinstire față de eroii şi martirii neamului, să sprijinim menţinerea trează a sentimentelor patriotice, să aducem și să păstrăm în prim plan valorile arhitecturale, umane și istorice ale comunității ploieștene și să reparăm, acolo unde este necesar și posibil, greșelile săvârșite de înaintașii sau de contemporanii noștri, fără a afecta însă viața de zi cu zi a ploieștenilor.

Unul dintre obiectivele fundamentale ale istoricului dar și ale cetățeanului implicat în problemele obștei, este înțelegerea trecutului, în sensul identificării acelui nucleu rațional care se află în spatele fiecărei realități istorice, indiferent cât de plăcută, acceptabilă  sau utilă pare sau este aceasta pentru fiecare dintre noi. Trebuie să învățăm să fim cu toții interesați în a cunoaște, înțelege, respecta, păstra dar și iubi trecutul și nu doar în a judeca sau combate permanent evenimente, epoci istorice, eroi sau personalități care au participat la ele, cu rezultatul sesizat de domnul Onea: necesitatea de a interveni repetabil și profund pentru a îndrepta lucrurile.  

Astfel de articole sunt, de aceea, nu doar bine-venite ci și foarte necesare, dar credem că ar trebui însoțite și de propuneri și soluții concrete care să ateste preocuparea și angajrea profundă și responsabilă în toate problemele cetății. Doar astfel vom putea remedia greșelile sau abuzurile trecutului și vom fi siguri că pe viitor ne vom putea concentra pe a construi și nu doar pe a repara la nesfârșit.                        

Și vom avea cu toții sentimentul că România, în general, și obștea în care trăim în mod special, vor fi cu adevărat ale noastre.

Apreciem în mod deosebit acribia cu care autorul  s-a aplecat asupra uneia dintre probleme importante și sensibile ale istoriei Ploieștiului și sperăm ca și pe viitor să beneficiem de sprijinul acestui autor harnic și erudit, preocupat permanent de urbea sa și de respectul ce trebuie acordat cultului eroilor.

Col. (r) PETREA CUJBĂ