„PRAHOVA EROICĂ” NUMĂRUL 4
Revista în format PDF poate fi găsită la adresa: http://www.scribd.com/doc/134348116/Revista-Prahova-Eroica-nr-4-2012
Prof. dr. Polin ZORILĂ, Războiul ruso-turc din 1806-1812
Col. (r) dr. Dumitru CODIŢĂ, Repere centenare ale Golgotei Basarabiei: 1812-1912-2012
Cercul „Cultul Eroilor” din Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Noaptea cercetătorilor
Col.(rtr) Constantin CHIPER, Prima răpire a Basarabiei (II)
EMINESCU despre Basarabia (II), Fără a prejudeca hotărârile adunărilor
Prof. Emilia LUCHIAN, 16/28 mai 1812, o zi care nu trebuie uitată
Prof. dr. Gheorghe MARINICĂ, Constantin Stere şi destinul european al României
Prof. Maria BOBELEA-VASILESCU, Slavă ţie, stea curată
Conf. univ. dr. Gheorghe CALCAN, Ziua Independenței, moment de cotitură în istoria poporului român
Prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ziua Europei: Şi Eu Sunt „EU”
Gl. bg. Gheorghe RĂUCEA, Ziua Veteranilor de Război
Col.(rtr) Constantin CHIPER, Ziua Eroilor
Maria Augustina HÂNCU, Coroana din cenușă-1812-2012
Col. (r) Marian DULĂ, Cultul eroilor la Câmpina
Larisa BÂLGĂ, Istoria, izvor al înţelepciunii
Col. (r) Marian DULĂ, Odihna de veci a prizonierilor români înhumaţi la Rastatt
Prof. Graţiela CALCAN, Prahoveni şi basarabeni, la ceas de sărbătoare
Cerasela RIZEA, Eroul din familia mea: Gr. Ioan Rizea
Prof. dr. Polin ZORILĂ, O carte de la fraţii de dincolo de Prut: „Basarabia sub jugul colonial al Rusiei ţariste (1812-1917)”
Prof. Emilia LUCHIAN, Prof. emerit Paul D. Popescu, la ceas aniversar
Alexandru TONCU, Istoria, parte din inima mea
Prof. Floarea VULPE, Nevoia de eroi
Alexandru Ionuţ CRUCERU, Frânturi de istorie pe străzile Vălenilor
Col.(rtr.) Constantin CHIPER, Emoţii şi bucurii la Muzeul Ceasului
Plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Armata, administraţia şi biserica, în slujba cetăţenilor, în comuna Baba Ana
Prof. dr. Maria Mariana GHEORGHE, Ne uităm eroii?!
Radu P. CONSTANTINESCU,Un erou uitat,slt.Radu Gh.Constantinescu
Col. (r) Puiu CUJBĂ, Lauri pentru camaradul nostru, Dumitru Codiţă
Plt.mj.(r) Eugen GRIGORE, Cercurile „Cultul Eroilor” din Mizil
Col. (r) dr. Dumitu CODIŢĂ, Comemorare Constantin Stere
Col. (r) Petrea CUJBĂ, Moment solemn la Facultatea de Istorie
Pr. Alexei MATEEVICI, Basarabenilor
Pr. prof. Gheorghe PÂRVU, Saltimbanci sau măscărici?
Mr. (r) prof. Nicolae STOICA, Gânduri despre eroi
Col.(r) Puiu CUJBĂ : Cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”
Iurie OȘOIANU, Basarabenii către Mateevici
ÎN VECHIUL REGAT, GÂNDIND LA BASARABIA
Reacţia elitei româneşti împotriva anexării Basarabiei în 1812 a fost slabă. Toţi erau conştienţi de adevărul vorbelor cancelarului austriac Metternich, ca răspuns la memoriul boierilor moldoveni către Congresul de la Viena: „orice încercare de a determina Rusia să retrocedeze Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război ar fi azi fără scop şi ţintă”. Ţarul Alexandru I putea vizita în netulburare Basarabia în aprilie 1818, prilej cu care este promulgat noul regulament de administrare a Basarabiei.
Reacţia e mult mai puternică în 1878, când Rusia reia sudul Basarabiei. Sentimentul naţional românesc se afirmase puternic în lupta pentru drepturi naţionale la mijlocul secolului al XIX-lea, în lupta pentru unire în 1859 şi pentru independenţă în 1877-1878. Şi acest sentiment naţional îşi face loc în politica externă a statului român.
Poziţia de forţă pe care Rusia ţaristă o arată faţă de România e resimţită ca o traumă de elita politică românească. Rusia e percepută ca „duşmanul natural” al românilor, după o expresie a omului politic Take Ionescu, iar politica externă a României ajunge să fie, după expresia aceluiaşi, „politica fricii”, a fricii de Rusia şi de intenţiile ei. Pericolul rus ajunge să fie obsesia unei epoci şi a unor generaţii de români. Acest pericol va fi argumentul esenţial al încheierii tratatului României cu Puterile Centrale, în septembrie 1883. P.P.Carp, ministrul României la Viena, avea grijă să nu menţioneze întregirea României cu Basarabia, pentru a nu tulbura atmosfera diplomatică a Europei, dar el visa la ea şi o pregătea mijlocind o alianţă cu adversarii Rusiei în Europa. Nici regele Carol I, în discuţiile sale diplomatice premergătoare aderării României la Tripla Alianţă, nu-şi ascundea dorinţele de a reuni într-o zi Basarabia la România.
În Vechiul Regat nu se uită de Basarabia. Când Carol I vizitează Rusia, în 1898, „Journal de Petersburg“ scria că „problema basarabeană îşi pierde din importanţă pentru români”.
Şi aceasta pentru că se acutizase situaţia românilor din Transilvania şi din Bucovina. Şi privirile românilor din Regat se îndreptau către ei. Ziarul moscovit „Svet“ asocia vizita lui Carol I aceleia a guvernatorului Basarabiei la Iaşi, în 1893, când acesta din urmă se declarase mulţumit de primire şi lăuda „binemeritata dispariţie a acelei probleme basarabene, care a fost cauza fiecărei iritări antiruseşti din România”. La fel, ziarul „Moskovskaia Vedomosti“ se bucura că Basarabia nu mai era privită în România ca „o proprietate a ei”.
Istoricul şi filologul Gheorghe Ghibănescu, în căutare de izvoare pentru istoria Moldovei, ajunge şi în Basarabia în august 1912 şi constată, cu mare tristeţe, că orice urmă de românism s-a dus în această provincie de margine a Rusiei. Dar avea speranţe în noua generaţie de intelectuali basarabeni, care părea mai puţin tributară culturii ruse şi gata să se întoarcă la matca românească. Vizita ţarului Nicolae al II-lea la Chişinău, în 1912, părea să susţină cauza rusească. Ea nu stârneşte valuri de entuziasm. Doar indiferenţă şi apatie. „Noi ne-am purtat neloial faţă de România – îi spunea ministrul rus de Finanţe Serghei Witte, în iulie 1898, ambasadorului german Radolin. După ce îi promisesem că nu vom lua nicio palmă de pământ românesc, am reţinut o bună parte din ţară şi am dispus în schimb desprinderea de Turcia a mlăştinoasei Dobroge”. Desigur, se referea la 1877-1878. Dincoace de Prut se ştia de toţi că Basarabia fusese „răpită cu forţa de către Rusia... şi menţinută numai cu cnutul”, cum declara mitropolitul Partenie al Moldovei, la înscăunarea sa din februarie 1902. Peste Prut, cei 100 ani de stăpânire rusească au fost marcaţi cu jale şi indignare. Românii din Regat au protestat contra răpirii Basarabiei la 1812, oficiind servicii divine în biserici, organizând procesiuni şi mitinguri de doliu, arborând drapele tricolore cu panglici negre. Iniţiatorii manifestărilor dedicate tristului eveniment au fost Liga Culturală şi Universitatea din Iaşi. Istoricii A. D. Xenopol şi N. Iorga au publicat articole şi studii ce oglindeau tragicul destin al basarabenilor şi dreptul istoric al românilor la teritoriile dintre Prut şi Nistru. În lunile aprilie-mai ale acelui an, presa din Vechiul Regat declanşase o amplă campanie publicistică, ziarele tipărind numeroase studii, articole, documente, pagini literare, evocări şi mărturii. Acestea aveau menirea de a demonstra caracterul românesc al provinciei răpite, adevărul istoric despre crima săvârşită la 1812 de Imperiul Rus, politica de deznaţionalizare promovată de ţarism. Autorităţile oficiale ale României au preferat însă să nu ia atitudine. Numai noul consul general al României la Ismail, Greceanu, în ajunul serbării, a părăsit demonstrativ Basarabia, plecând în România. În ziua de 16 mai, din ordinul său, tricolorul n-a fost arborat pe clădirea consulatului general. Se considera Basarabia pierdută pentru totdeauna?
În timpul războiului ruso-japonez, Kiderlen Wachter, ministrul Germaniei la Bucureşti, îl aude pe Gh. Gr. Cantacuzino, prim-ministru în funcţie: „Situaţia în Rusia merge atât de prost, încât noi ne putem gândi la redobândirea Basarabiei”. Afirmaţia face ocolul cabinetelor europene. Ştia şi liderul conservator că o astfel de redobândire nu se putea obţine decât în cadrul unei mişcări generale de autodeterminare a popoarelor din vestul Rusiei. Dar o tatonare a terenului nu strica. În acest context, guvernul conservator primeşte în portul Constanţa crucişătorul rus „Potemkin“, cu marinarii săi răsculaţi.
Este şi contextul în care, la Bucureşti, se formează un „comitet de patru” lideri politici: Gh. Gr. Cantacuzino, N. Filipescu, I.I.C. Brătianu şi E. Costinescu „în vederea sprijinirii acţiunii de autonomizare a Basarabiei”. Comitetul însărcinează pe Barbu Catargiu, şeful de cabinet al prim-ministrului, omul de încredere al acestuia, şi pe Constantin Stere, exilatul basarabean din România şi prietenul apropiat al lui I.I.C.Brătianu, cu organizarea unor acţiuni concrete.
Sub pretextul unui proces de moştenire, Constantin Stere se duce în Basarabia. Nu înainte de a discuta şi cu Eugeniu Carada, care-i oferă, discret, sprijinul financiar al Băncii Naţionale. Misiunea lui Stere era aceea de a aduna intelectuali basarabeni în jurul unui minimal program naţional: editarea unui ziar în limba română, achiziţionarea unei tipografii, constituirea unui nucleu politic care să stea la baza unui partid naţional, înfiinţarea unei societăţi de cultură românească, deschiderea unor şcoli în limba română. Şi, în bună măsură, misia lui Constantin Stere reuşeşte, cum ne demonstrează corespondenţa sa cu Barbu Catargiu, romanul său memorialistic În preajma revoluţiei şi, mai ales, realitatea din Basarabia.
P.P. Carp avea într-adevăr dreptate când îi spunea în 1894 lui Hitrovo, ministrul Rusiei la Bucureşti, care reproşa Bucureştiului că nu priveşte spre vest, la românii din Transilvania: „eu sunt ca plugarul cu minte, care când se scoală de dimineaţa se uită la Răsărit. Şi fiindcă mă uit la Răsărit, văd întâi Basarabia”.
La începerea Primului Război Mondial, circa 300.000 basarabeni sunt concentraţi în armata rusă. Iniţial, teritoriul Basarabiei a fost ferit de operaţiuni militare, dar, în 1915, Comandamentul Puterilor Centrale concentrează la graniţele vestice ale Rusiei 140 de divizii, adică aproape 50% din totalul efectivelor militare de care dispuneau Germania şi Austro-Ungaria. Frontul se extinde la Hotin, Soroca şi Bălţi, unde staţionează trupe ruseşti. Începe şi aici regimul de restricţii.
Mulţi dintre basarabenii mobilizaţi sunt încadraţi între cei circa un milion de soldaţi din armata rusă aflată în Moldova liberă după intrarea României în război, în 1916.
În acest fel se strâng raporturile dintre basarabeni, regăţeni şi transilvăneni, între intelectualii lor (de pildă, Alexei Mateevici publică în ziarul lui N. Iorga, „Neamul Românesc“). Centrul naţionalismului basarabean devine ziarul „Cuvânt moldovenesc“, condus de Pan Halippa.
Liderii românilor basarabeni strâng tot mai mult legăturile cu liderii românilor din regat, care, odată cu armistiţiul şi apoi pacea ruşilor cu Puterile Centrale, tocmai erau obligaţi să procedeze şi ei la fel. Visul ardelean părea că moare deocamdată la Iaşi şi oamenii politici români îşi îndreptau privirile şi manifestau din ce în ce mai mult interes pentru Basarabia. Intrarea trupelor române în Basarabia determină reacţia guvernului bolşevic, tezaurul României de la Moscova fiind sechestrat şi membrii Legaţiei României la Petrograd arestaţi (eliberaţi la intervenţia energică a corpului diplomatic străin aflat în capitala rusă). Pacea separată de la Brest-Litovsk, din 3 martie 1918 dintre Puterile Centrale şi bolşevici şi preliminariile de pace semnate la Buftea, la 18 martie 1918, de către guvernul român şi Puterile Centrale încurajează din exterior o evoluţie favorabilă unei uniri a Basarabiei cu România. De asemenea, determină şi înlocuirea guvernului generalului Averescu cu guvernul Al. Marghiloman în România. Cel dintâi prefera ca unirea formală să fie declarată după pacea generală, nefiind deocamdată pregătite condiţiile, în vreme ce Al. Marghiloman considera că fierul trebuie bătut cât e cald şi de aceea încurajează hotărât o unire imediată. În acest scop, după consfătuiri cu I. Inculeţ, D. Ciugureanu, P. Halippa, aflaţi la Iaşi, şi mai ales cu Constantin Stere, chemat de la Bucureşti, Al. Marghiloman se duce la Chişinău, la 26 martie/8 aprilie 1918. În întâlnirile sale cu deputaţii basarabeni, el dă asigurări că Sfatul Ţării nu va fi dizolvat până nu se va fi soluţionat reforma agrară, declară că doi reprezentanţi ai Basarabiei vor fi membri ai guvernului român, că vor fi păstrate decretele legi care asigurau autonomia Basarabiei şi prefecţii vor fi numiţi cu acordul Sfatului Ţării. În aceste condiţii, Ion Buzdugan şi deputaţii din Sfatul Ţării din grupul său oferă sprijinul lor unirii, lăsîndu-l izolat pe Ţiganco, reprezentantul aripii celei mai radicale, opuse unirii din gruparea Fracţiunea Ţărănească.
Întâmpinată cu entuziasm de românii de pretutindeni, unirea e considerată de guvernul sovietic „o sfidare” a Republicii Federative Socialiste Ruse. De asemenea, Rada ucraineană n-o recunoaşte. Începe acum o dispută fără sfârşit, care continuă și în zilele noastre, între diplomaţiile româno-ruso-sovieto-ucrainene (şi istoriografiile respective), dispută în care sunt antrenaţi şi autori, diplomaţi şi oameni politici străini. Cei mai activi în această dispută au fost reprezentanţii Rusiei ţariste refugiaţi în Occident care, dispunând de fonduri substanţiale, au dus o adevărată bătălie mediatică împotriva unirii.
prof. univ. dr. Ion BULEI